ia treapta din spatele ușii
și-o leagă capăt
de funie
face nod la inimă
și-l prinde ochi
de geam spre lună
peste zi
mai apare o treaptă
noaptea împletește
în susul funiei
și în mai puțin de o mie
și una de tăceri
pasul e faptă
ce faci vecine? întreabă un cal
de mare
la brat cu o visare
fericiți înhămați la al nouălea
cer
cresc…
strigă omu’
bucuros lăsând în urma lui
o altă treaptă
O piatră de lumină
ţinută-n iarba nopţii
de veghea unui vis
neîncăput în marginile unui gând
începe zorii clipei
din dâra unui soare
pe-o nerăbdare
de cuvânt.
În susul unei urme,
ce încă mai nechează
neterminate amintiri,
cresc curcubeie albe
din balta unui cer,
de-a cărui tulburare
(te rog) să nu te miri.
O mână de dorinţe,
cu degetele-ntinse,
să scape de la mal,
caută culori în ploaie,
rotund ca să le întindă
pe şaua unui cal.
Un zâmbet mai înalt
îşi caţără arcuirea
în susul inimii
de vis
şi şerpuieşte-n joacă
prin albia unor şoapte,
spre trupul crengii de cais,
ce-n lemnnul verde ascunde frica
timpului rămas
până departe…
Un cuţit uriaş
cu lama sclipind
ziua culori
şi noaptea lumini,
taie timpul
în felii inegale.
Firmiturile
se rostogolesc
pe scândura înclinată
într-un bol
cu margini înfrunzite
din care ciugulesc
visătoare
păsări de noapte…
caii caută un loc să şadă
luna-ncearcă să ne vadă
iarba cere să te-ntindă
noaptea vrea să-i fiu oglindă
piatra-i gata să mă tacă
verbu-i la un pas de dacă
ploaia-n tălpi ne şchioapătă
trupul umbră-şi capătă
mărul muşcă adânc din mine
verdele îţi vine bine
ochiul se aruncă-n mare
orizontul vrea culoare
degetele frâng lumina
aripile-şi uită vina
roşu curge din pahare
setea se prelinge-n zare
caii locul nu-şi găsesc
stele-n iarbă se topesc
copacii te rătăcesc
păsările-n lung mă cresc
unde-i luna?
chiar acuma…
Era un tip stock, cum li se spune celor care se îmbracă la patru ace şi care ştiu să salute ridicând şarmant din pălărie şi păstrează o eleganţă infinită în fiecare pas, iar fiecare pas, la rându-i, e perfect sincronizat cu un baston din bambus, impecabil lustruit.
Era arătos şi trendy, cu batista albastră în buzunarul simulat printr-o fină cusătură pe piept, iar ochelarii cu rame groase subliniau un aer retro, minunat asortat cu întreaga alură.
Era un dansator, foarte atent la detalii, care-şi ascundea pasiunea şi plăcerea de frumos într-un zâmbet subtil, abia conturat în lumina lumânărilor, ce-şi pâlpâiau fremătări timide pe chipul misterios, prin localuri prea pline de trupuri încinse, în nopţi prea pline de aprinse dorinţe…
Era aproape dimineaţă, când gândurile senine se amestecau haotic cu regretele mistuitoare, ca într-o oală, pusă într-o doară la fiert, cu apă fără sare şi fără nicio noimă.
Se simţea ca o epavă ascunsă sub spoiala unei culori, ca un râs deplasat, într-un pamflet neînţeles. Ar fi vrut să renunţe la tot, în clipa în care un braţ puternic l-a făcut să tresară şi o voce fermecătoare i-a accentuat emoţia, rostind răspicat şi neîndoilenic o nesperată invitaţie la un pahar cu vin…
Oamenii mari spun cuvinte mari. Aşa credeam când nu le puteam cuprinde înţelesul.
Apoi am crescut şi unele mi-au rămas mici. Când m-am îndrăgostit am aflat că-ntr-un cuvânt încape o noapte de iubire şi ceru-i plin de vise.
Azi trăiesc în cuvinte. În fiecare câte puţin. Şi bucuria mea nu are margini.
Un blog cuminte şi... cu suflet! 