privește
mi-a șoptit îngerul
cu aripa întoarsă
în sus
de parcă nu știa
că tălpile-i sângerează
mersul prin cioburi
de ochi risipiți
în vederi
nu vezi că te doare?
l-am întrebat cu mirare
ascunsă-n tăceri
fără să-mi pot lua
restul privirii
din sângele lui…
tăcut
și surd și mut
mi-am aflat răspuns
într-o nouă mirare…
fără numele ei
durerea nu doare
și am zâmbit
lumină
pierde umbra rănită
prin găurile sparte-n zid
de tăceri
întrerupte
linii de întuneric
lasă frigul să-și intre
urletu-n oasele frânte
de rana
deschisă-n vedere
prea lungă luna
pălește
din umbră uitarea
rămasă în urmă
de ieri
ia staţi, am zis
cu privirea lăsată
până în tălpi
cu voi ce-i?
şi mai ales
ce vă mână-n picioare?
vina pe ochi
a dat repede
prima
şi lumina clipită
în umbra din spate
a doua
s-a fâstâcit
că pe limbă-i cresc păsări
şi cai şi poteci…
a oftat
una singură
şi a tăcut
apoi a zâmbit ca într-un vis
ţinut în palme
apăsat şi răspicat
cea mai mare din ele
mi-a spus
că mersul nu-i deloc
ceva întâmplător
ci limpede se-aude pasul
numai în inima cărării
da?
ce să mai zic?
în secunda ce umblă
grăbită pe ceas…
eu sunt mereu în urma lor
cu un pas
tramvaie pline
ochi de visători
fără bilet
înclină străzile
sub amintiri
nedormite
în susul străzii
din colţul uitării
se zbate o perdea
agăţată de-un zâmbet
la fereastra unei mansarde
uite-o aripă
în mijlocul unei păsări
cu ochii închişi
până mâine
arcuită
în afara ferestrei
perdeaua face loc aerului
turtit de îmbrăţişarea
numelor zgâriate
în lemnul încă verde
al primilor nepaşi
zâmbete
cheie în faţa uşii
ţin în mână aripa
ochilor deschişi
în aerul păsării
de mâine.
septembrie e încă vara din toamnă
acceptarea în seninul privirii
îmbrăţişarea totului aşa cum e
şi iubirea de tot
cu dăruire de înţelesuri
septembrie e întinderea trupului
între susul şi josul trecerii de timp
ca o cuprindere împăcată
a lunecării
septembrie e încă iubire
cu luare şi dare de suflet
dincoace de orizontul iernii
ce poate muri înverzirea
sub albe tăceri.
fiecare anotimp are trei părţi
ieri, azi, mâine …
trei feluri de a privi
timpul
încremenind va fi fosturile
în privelişti de suflet
toamna e înţelepciunea ochiului
mai mult ca oricând
septembrie e dorul din uitare
mai mult ca oricare
mai ales trecând. ..
mai ales
nerămânând.
hai să rămânem în septembrie!
alegerea ochiului e mai presus
de cuvânt.
asta i frumuseţea amestecului
dintre timp şi anotimp
ca paradox
dacă vrei….
Sub o apă
pe o piatră
cât privirea s-o încapă
într-un ochi uitat de gând
curge trup de necuvânt…
Sub un lemn
pe o cenuşă
cât o şoaptă strânsă ghem
într-un vis jucat pe foc
arde sânge la mijloc…
Sub o stea
pe o lumină
cât timp noaptea rătăcea
într-o rază plânsă-n pas
tremură cercu-n compas…
Din pământ
cu ţipăt strâmt
se aude toamna.
În ochi
îngălbenite vise
mă dor cuvinte pân’ la os
pe guri căscate
de mirări nescrise
se strâmbă zâmbete de abanos…
Pierduţi de tălpi, paşii nebuni
mă uită-n pietre obosite
ce-n răni de sânge
ros pe margini
de bănuitele minciuni
se sfarmă-n colţuri nerostite…
Din albul gros şi despletit
ce fumegă de aşteptare
pe nări trag aer
neînsufleţit
şi timpul cărnii rău mă doare…
În clipa asta
fără adăpost
îţi plâng de mila nevederii
mă las să cad
şi cad şi recunosc,
stând în genunchii primăverii,
că-ţi simt tăcerea
pe de rost…
Când un cal
îşi ia inima în ochi
şi te priveşte cu ea
nechezând
e ca şi când tu,
cu braţele inimii tale,
ai cuprinde un copac,
cu tot cu frunze
şi vânt.
Bucuria unui cal
curge în sângele lui,
departe de afară,
aşa cum emoţiile
nu se spun în cuvinte
oricui.
Dacă vrei să-i descoperi
iubirea
trebuie să-i simţi încordarea
şi freamătul
început în potcoavă,
trebuie să ţii apăsarea din palmă
lipită de pulsul dăruirii
din el,
fără aşteptare de slavă.
Caii nu râd,
căci râsul le-ar frânge
tăcerea iubirii din trupul lor mut.
Caii zâmbesc,
cu zâmbet pursânge.
caii caută un loc să şadă
luna-ncearcă să ne vadă
iarba cere să te-ntindă
noaptea vrea să-i fiu oglindă
piatra-i gata să mă tacă
verbu-i la un pas de dacă
ploaia-n tălpi ne şchioapătă
trupul umbră-şi capătă
mărul muşcă adânc din mine
verdele îţi vine bine
ochiul se aruncă-n mare
orizontul vrea culoare
degetele frâng lumina
aripile-şi uită vina
roşu curge din pahare
setea se prelinge-n zare
caii locul nu-şi găsesc
stele-n iarbă se topesc
copacii te rătăcesc
păsările-n lung mă cresc
unde-i luna?
chiar acuma…
Un blog cuminte şi... cu suflet! 