Cu tălpile flămânde
de sete
m-am împiedecat de-o piatră
ce-şi ţinea calea
într-o nerostire.
Nu tăcea! i-am spus.
Timpului oricum nu-i pasă!
şi-am fugit.
Opreşte-te! a strigat
paznicul pădurii de vise
ţinând în mână
(ca pe o armă)
o floare de nu mă uita.
Îndată m-am ghemuit
în vizuina unei vulpi
ce-mi prelungea vederea
până-n miezul lucrurilor.
Hai să te îmblânzesc, ţi-am zis,
cu ochii sclipind
zâmbiri de ciocolată.
Iar?
te-ai mirat neîndulcit
şi ai muşcat
dintr-un măr.
Apoi mi-ai dat şi mie.
caii caută un loc să şadă
luna-ncearcă să ne vadă
iarba cere să te-ntindă
noaptea vrea să-i fiu oglindă
piatra-i gata să mă tacă
verbu-i la un pas de dacă
ploaia-n tălpi ne şchioapătă
trupul umbră-şi capătă
mărul muşcă adânc din mine
verdele îţi vine bine
ochiul se aruncă-n mare
orizontul vrea culoare
degetele frâng lumina
aripile-şi uită vina
roşu curge din pahare
setea se prelinge-n zare
caii locul nu-şi găsesc
stele-n iarbă se topesc
copacii te rătăcesc
păsările-n lung mă cresc
unde-i luna?
chiar acuma…
Un blog cuminte şi... cu suflet! 