chemată
chemarea se-ntinde fir
cheie
ce deslacătă deșirul
uni-versurilor
ghem
două
mâini descoasa are
una poartă
alta toarce
blândul abur de lumină
ce răstoarnă în culoare
plinul cănii
cu istorii
răsfirate-n chip boem
degete
de prin cuvinte fremătând
de bucurii
rând pe rând și
lent
descheie literele împletirii
ce subtil
și fin îmbracă
trup ascuns până la stele
tresărind în linii albe
necuprinse
poezii
Streaşina secundelor,
învechită de oftaturi,
picură umbre
deasupra ochilor uitaţi
de culoare.
Caii curg verzi
peste iarba mirată
de soare.
Păsări nebune
tremură copacii
neînfrunziţi
de-aşteptare.
“eu nu sunt bătrân
sunt străvechi”
spune poetul
în trecerea noastră
prelungă
prin el.
Printre fluturi,
ce-şi cuibăresc primăvara
în stomacul unui vis
sătul de iarnă,
ziua îşi numără aripi
ce ies din tiparele
culorii,
ca şi cum cineva ar picta
elefanţi
pe albul ghioceilor…
Degete mirate
de lumină
duc mâna la portofel
şi, fără să clipească,
ochii plătesc
câteva zâmbete.
Restul de emoţii
vin din urmă
în gara unei tăceri,
unde noaptea e poftită
în vagoane.
După ce ai ţinut,
strâns,
în căuşul vorbelor
toată culoarea
şi parfumul
ideii de petale,
e ciudat
să crezi
că floarea, singură,
ştie să vadă…
E ciudat să vezi
că soarelui din tine
i-au crescut dinţi,
“ca să muşte din nori”
îţi spui…
şi taci,
uneori.
Ea îţi răspunde
(mereu)
cu zâmbetul ei
în floare…
Dintre toţi ochii
ce curg
clipiri înrămate,
de-ar fi să preferi
vreo culoare,
mai mult ca oricând,
nu-i destul să o vezi
talentată, ori îmbujorată,
ori fermecătoare în vorba ei,
uneori rimată.
N-ajunge nici zâmbetul,
ce-ai crede că poate încăpea
seninul oricărei noi primăveri…
ci trebuie să fii (a)tras de ceva,
peste toate,
câteva minunat conturate.
Trebuie,
neapărat trebuie
să existe aţa,
cu ale ei două capete
deştepte
şi rotund arcuite
în jurul cevaurilor
mirate şi adeseori
fericite…
Neantul vine tot mai aproape, neintimidat de pitorescul pretins în culorile sângerate de apusul unui gând declinat pe ambele părţi. A deprins mişcarea din copilăria valurilor mării ce muşcă tot mai adânc ţărmul, din dorinţa de a trăi pe picior desculţ de orice dezamăgiri, de orice neîmpliniri…
Neclintirea paşilor, încremeniţi în tăcere, pe marginea nevăzută a unui abis, căscat din nesomnul disperării unor cuvinte disparate, e la fel de înfricoşătoare ca şi dorinţa de a îngropa iubirea nerostită, într-o scoică mititică, precum speranţele unor nevăzute dimineţi.
Numai amintirea florii de colţ şi a umbrelor prelungite intenţionat pe plaiurile unui dor înecat în bucuria unor clipe cândva fermecate, mai întinde, timid, un zâmbet desfigurat pe chipul unor tresăriri aproape uitate…
Există vreun nume pentru starea de sine când vrei să alungi definitiv păreri de rău, al căror timp a depăşit rostul oricărui gând? Se numesc cumva, oare, bucăţile de suflet exilate din trupul durerii, care nu mai aparţin niciunei simţiri?
Oamenilor fără ţară li se mai spune bozgori – ce rezonanţă respingătoare, anume alcătuită, parcă, pentru o totală izgonire, din lumea celor ce zâmbesc…
E toamnă.
Pe cealaltă parte a inimii
cad gânduri
ascunse în frunze neverzi
şi litere rupte
din lumi de cuvinte
ce dor nepăsarea
când nu le mai crezi…
Fă toamna mai mică
în glasul privirii
şi strânge-mi în zâmbet
inima toată,
pe ambele părţi,
până când,
din gândul culorii
curg râuri de vise
ce murmură lin
bucuria de noi
dimineţi…
Orice ochi încape
un cer.
Nicio clipire a ochiului,
oricât de neaşteptată,
nu-i poate răsturna infinitul,
ori culoarea.
Dimpotrivă.
Pe cerul din lăuntru
stelele sunt, de fapt,
tresăriri,
iar orizontul
leagă îndelung visele de suflet.
Fiecare zâmbet
începe un gând,
fără umbră
şi asta, înăuntrul ochiului
se numeşte răsărit.
Tu cum vrei să te numeşti
în ochiul meu
nebun de culoare?
Îmi plac oamenii care ştiu să trăiască în cuvinte.
A locui un cuvânt înseamnă să-i vrei îmbrăţişarea, să-i ierţi scârţâitul literelor, să-i deschizi larg vocalele, ca pe nişte ferestre, să intre, mereu, gânduri proaspete. Să-i găseşti rime, seara, la ceas de poveste şi să-i alinţi formele, ascunse printre sensuri, să-i şopteşti doruri, pe care să le poarte prin cântece şi poezii… să-i dai culoare dimineaţa, din nerăbdarea rostirii şi gust să-i dai, din savoarea jocului, dar mai ales să-l iubeşti neîntrerupt, cu mereu proaspăt începute netăceri…
Un blog cuminte şi... cu suflet! 