Frunze mirate de verde
plăpând
încremenesc soarele
până departe,
departe de vânt…
Din trunchiuri albite
în coajă de viaţă,
cresc crengi arcuite
de timp,
ce împletesc coroane
nemaipurtate de regi
decăzuţi
la pământ…
În linişti foşnite
pe cărări fără paşi
pădurea ascunde
adânc, în inima ei,
întunericul…
(de care am uitat)
plângi…
mă îndemnă rânjind,
neîmblânzit,
chipul de arhanghel prelung,
fără de umbră.
fiecare frică a ta
mi te aduce
o cădere
mai aproape.
fiecare întuneric,
oricât de alb,
curge lacrimi,
ce dor în idee
posibile renunţări…
numai la celălalt capăt
de orizont vertical,
înspre mine,
răsar nelumini
rupte din umbra alunecării tale,
pas cu pas,
de gând temut,
praf cu praf
din sfărâmări
de cuvânt uscat
în tăceri
ca de lut…
hai, plângi… mai adânc,
înspre mine…
Un blog cuminte şi... cu suflet! 