Între patru ochi

 

ia staţi, am zis

cu privirea lăsată

până în tălpi

cu voi ce-i?

şi mai ales

ce vă mână-n picioare?

 

vina pe ochi

a dat repede

prima

şi lumina clipită

în umbra din spate

 

a doua

s-a fâstâcit

că pe limbă-i cresc păsări

şi cai şi poteci…

 

a oftat

una singură

şi a tăcut

apoi a zâmbit ca într-un vis

ţinut în palme

 

apăsat şi răspicat

cea mai mare din ele

mi-a spus

că mersul nu-i deloc

ceva întâmplător

ci limpede se-aude pasul

numai în inima cărării

da?

 

ce să mai zic?

în secunda ce umblă

grăbită pe ceas…

eu sunt mereu în urma lor

cu un pas

 

 

 

Petale de vis (are)

 

Cu ochii închişi în cuvinte

şi aripi crescute în tălpi

alerg pământ de-aduceri aminte

şi-nalt, peste cer, tremur din aripi

zboruri nefrânte…

 

O herghelie de stele

întinde lumină

pe frunţile norilor ca nişte cai,

ce-şi flutură coama din iarba puţină

ruptă albastru de verde din rai…

 

Într-un colţ de zâmbet de lună,

în murmur de cântec de paşi,

se arcuiesc ştrengar

litere albe cu talpa nebună

de rătăcire prin timpul fugar…

 

La capătul străzii de sticlă,

pe-o margine ruptă dintr-un abis,

o pasăre floare cu ochi minunaţi

vede într-un miez de noapte oblică

lumina ce râde-n petale de vis…

 

 

 

Tăcerea ta dureri mă poartă

 

În ochi

îngălbenite vise

mă dor cuvinte pân’ la os

pe guri căscate

de mirări nescrise

se strâmbă zâmbete de abanos…

Pierduţi de tălpi, paşii nebuni

mă uită-n pietre obosite

ce-n răni de sânge

ros pe margini

de bănuitele minciuni

se sfarmă-n colţuri nerostite…

Din albul gros şi despletit

ce fumegă de aşteptare

pe nări trag aer

neînsufleţit

şi timpul cărnii rău mă doare…

În clipa asta

fără adăpost

îţi plâng de mila nevederii

mă las să cad

şi cad şi recunosc,

stând în genunchii primăverii,

că-ţi simt tăcerea

pe de rost…

 

 

 

starea de aer

 

din renunţări

aripilor

le cresc tălpi.

 

 

 

Îndrăgostire

Fără regrete,

tălpile sărutate

şchioapătă cărarea.