Colț cu îndoiala arcului
de lună
pe o creangă deformată la un colț
de stea
invers
încolțește șovăiala
răsturnată dintr-un mugure
de pas.
Verdele-i alunecă înapoi
în primăvara
viitoarei ningeri adusă
aminte
de oprirea unui ceas.
Nenăscute frunze galbene
amărui
nu apucă toamna
sâmburelui mers.
Sus
pe marginea boltită
fără lună cad
lumini
din stele ce se pierd
înalt și des.
ia staţi, am zis
cu privirea lăsată
până în tălpi
cu voi ce-i?
şi mai ales
ce vă mână-n picioare?
vina pe ochi
a dat repede
prima
şi lumina clipită
în umbra din spate
a doua
s-a fâstâcit
că pe limbă-i cresc păsări
şi cai şi poteci…
a oftat
una singură
şi a tăcut
apoi a zâmbit ca într-un vis
ţinut în palme
apăsat şi răspicat
cea mai mare din ele
mi-a spus
că mersul nu-i deloc
ceva întâmplător
ci limpede se-aude pasul
numai în inima cărării
da?
ce să mai zic?
în secunda ce umblă
grăbită pe ceas…
eu sunt mereu în urma lor
cu un pas
Un blog cuminte şi... cu suflet! 