Colț cu îndoiala arcului
de lună
pe o creangă deformată la un colț
de stea
invers
încolțește șovăiala
răsturnată dintr-un mugure
de pas.
Verdele-i alunecă înapoi
în primăvara
viitoarei ningeri adusă
aminte
de oprirea unui ceas.
Nenăscute frunze galbene
amărui
nu apucă toamna
sâmburelui mers.
Sus
pe marginea boltită
fără lună cad
lumini
din stele ce se pierd
înalt și des.
În capul locului
ochii joacă
ruleta
rostogolind secunde
de inimă neagră
pe o piatră de moară
stricată.
Nu te supăra, frate,
că-ţi spun…
mă dor umerii tăi
neplânşi de vreme
pe fruntea ceasului meu
şi nu mai rabd
să car în spate
toată setea pământului
din cuvinte.
Aruncă-mi zarurile
pe o tablă
de ciocolată neagră
şi hai să udăm cerul
deasupra morilor
de vânt…
Bucăţi rupte
din miez de inimă,
mânjite artistic
cu sângele lor,
peste rame elegante,
cioplite manual
în doruri înlemnite
pe ceas,
stau expuse în lumina
unui muzeu al fricii
de uitare,
în colţurile
unor zâmbete
perfecte.
Ceilalţi din noi,
îmbrăcaţi în clepsidre,
varsă secunde
peste mopuri ce spală
urmele de paşi
ale ochilor,
ale gurilor
ascunse în grimase,
ale degetelor ochilor
ce caută să atingă
inimi…
Un paradox
strivit zi de zi
în războiul dintre păreri,
un război vechi,
din lemn uscat,
ce abia mai scârţâie
lupta
(cu viaţa).
Un blog cuminte şi... cu suflet! 