În umbra ploii

 

De ciuda razei

neîncăpute

în conul bradului

de timp,

prea strâns

în braţe,

stelele plâng

nelumină.

 

 

 

Înăuntrul numelui meu…

 

Număr lumină

pe degete

linse de soare…

 

Culeg ploaie

în palme

îndoite de cer…

 

Întind zâmbet

înapoi

printre râsuri de stele…

 

Chemare eu sunt

şi nu vreau

să pier…

 

 

 

Dincoace de cer

 

O piatră de lumină

ţinută-n iarba nopţii

de veghea unui vis

neîncăput în marginile unui gând

începe zorii clipei

din dâra unui soare

pe-o nerăbdare

de cuvânt.

 

În susul unei urme,

ce încă mai nechează

neterminate amintiri,

cresc curcubeie albe

din balta unui cer,

de-a cărui tulburare

(te rog) să nu te miri.

 

O mână de dorinţe,

cu degetele-ntinse,

să scape de la mal,

caută culori în ploaie,

rotund ca să le întindă

pe şaua unui cal.

 

Un zâmbet mai înalt

îşi caţără arcuirea

în susul inimii

de vis

şi şerpuieşte-n joacă

prin albia unor şoapte,

spre trupul crengii de cais,

ce-n lemnnul verde ascunde frica

timpului rămas

până departe…

 

 

Publicitate

 

nevederea lunii

 

caii caută un loc să şadă

luna-ncearcă să ne vadă

iarba cere să te-ntindă

noaptea vrea să-i fiu oglindă

piatra-i gata să mă tacă

verbu-i la un pas de dacă

ploaia-n tălpi ne şchioapătă

trupul umbră-şi capătă

mărul muşcă adânc din mine

verdele îţi vine bine

ochiul se aruncă-n mare

orizontul vrea culoare

degetele frâng lumina

aripile-şi uită vina

roşu curge din pahare

setea se prelinge-n zare

caii locul nu-şi găsesc

stele-n iarbă se topesc

copacii te rătăcesc

păsările-n lung mă cresc

unde-i luna?

chiar acuma…

 

 

 

Împacă-mă cu ploaia

 

În capul locului

ochii joacă

ruleta

rostogolind secunde

de inimă neagră

pe o piatră de moară

stricată.

Nu te supăra, frate,

că-ţi spun…

mă dor umerii tăi

neplânşi de vreme

pe fruntea ceasului meu

şi nu mai rabd

să car în spate

toată setea pământului

din cuvinte.

 

Aruncă-mi zarurile

pe o tablă

de ciocolată neagră

şi hai să udăm cerul

deasupra morilor

de vânt…

 

 

 

emoţie de iarnă

 

ninsoarea

e o fâstâceală

a ploii.

 

 

 

Neuitarea cea mai dragă

 

În fiecare seară, stătea pe marginea trotuarului, ca o stafie în prelungirea asfaltului, nemişcată, ignorând ploaia măruntă de toamnă şi zâmbea. Niciodată n-avea umbrelă, avea numai o căciulă bordeaux, mereu îmbibată de apă, cu o diademă ingenios croşetată în partea din faţă, care parcă strălucea, sub picurii grei, în lumina felinarelor.

Era un ocean de tăcere între noi şi oricât de inspirat credeam că sunt, eram repede descurajat când îmi imaginam nedumerirea din ochii ei…

Mergeam la cinematograf în fiecare zi şi ieşeam prin spate, ca din întâmplare, ca să nimeresc exact în dreptul ei, dar când îi vedeam verdele rătăcit în privire, mă pierdeam la rândul meu şi nu reuşeam să leg două secunde una de alta, ca să se facă măcar cât o clipă, care să vrea ne încapă în ea…

Până într-o zi, când fără niciun plan, m-am dus direct la ea, am luat-o de mână şi am adus-o acasă, la căldura gândurilor şi simţirilor mele. I-am dat jos căciula de prinţesă şi am cules, cu un prosop de aceeaşi culoare, toate picăturile ce-i şiroiau din păr.

Fără s-o întreb nimic, am pregătit o omletă, aşa cum numai eu ştiu să fac, fără ulei, cu un strop de lapte şi mult caşcaval. N-am vorbit nimic, de teamă să nu alunecăm din magie. Am mâncat amândoi zâmbind priviri într-o mirifică tăcere şi apoi m-a uimit. M-a dus la geam, ţinându-mă de mână şi m-a îndemnat să deschid larg fereastra. Ne-am aşezat amândoi, cu coatele pe pervaz şi obrajii în plame, cu umerii lipiţi, de emoţie.

Zâmbeşte, mi-a spus, şi glasul ei a spart tăcerea în nenumărate şi incredibil de minunate bucurii. Zâmbeşte-ne, până când simţi cum arcuirea buzelor îşi lasă urma în smoala acestei nopţi, undeva, adânc, pentru totdeauna. Numai aşa ne poate începe neuitarea…