Frunze mirate de verde
plăpând
încremenesc soarele
până departe,
departe de vânt…
Din trunchiuri albite
în coajă de viaţă,
cresc crengi arcuite
de timp,
ce împletesc coroane
nemaipurtate de regi
decăzuţi
la pământ…
În linişti foşnite
pe cărări fără paşi
pădurea ascunde
adânc, în inima ei,
întunericul…
(de care am uitat)
Frunza crede că vântul i se cuvine, încă de la început. Vântul ştie că frunza e a lui, dornică de unduire încă din braţele pomului, ori anume dăruită zborului, în căderi de cuvânt. Cărarea se alintă şi ea cu bogăţia covorului de frunze, mângâiate de vânt. Numai copacul cunoaşte frunzele ca pe un rost al lui, în bătaia vântului, la marginea cărării, un rost adânc înfipt în rădăcinile pământului… Adevărul începe de mai sus, de deasupra crengilor, dintre stele, de unde lumina fiecărei culori se împarte în dăruiri. Fiecare distanţă din timpul unei frunze poartă numele unui anotimp de emoţii şi fiecare anotimp trăieşte pentru frunza lui.
La fel şi cu sufletele îmbrăcate în oameni. Fiecare zâmbet se arcuieşte într-o emoţie anume inventată în chipul unor secunde, cărora el, zâmbetul, le aparţine cu toată dăruirea. Fiecare pas în verdele pădurii a început cândva să înveţe mersul, pentru a putea fi acolo, exact în clipa acelui zâmbet, iar el, trupul desprins în urma paşilor este parte din pădurea acelei rătăciri, cu drepturi depline asupra luminii din ochiul frunzei purtată de-o adiere de vănt, în miezul unui anotimp deloc întâmplător…
În capul locului
ochii joacă
ruleta
rostogolind secunde
de inimă neagră
pe o piatră de moară
stricată.
Nu te supăra, frate,
că-ţi spun…
mă dor umerii tăi
neplânşi de vreme
pe fruntea ceasului meu
şi nu mai rabd
să car în spate
toată setea pământului
din cuvinte.
Aruncă-mi zarurile
pe o tablă
de ciocolată neagră
şi hai să udăm cerul
deasupra morilor
de vânt…
_
Când lipsa verbului
ţi se zbate
sub tâmple
te opreşti, imediat,
din orice cuvânt.
Te înalţi peste orice urme de şoapte
şi te-ascunzi în tăcere,
până trece bătaia
de vânt.
Îţi muşti pe buze
rătăciri de silabe
şi îneci în lacrimi
orice început de gând.
Fereşte-ţi privirea,
reneagă-ţi auzul
şi, mai ales,
nu te încrede în niciun avânt.
Zâmbeşte.
Numai zâmbirea
poate aduce un verb
înapoi, cu picioarele
pe pământ.
_
Un blog cuminte şi... cu suflet! 