Îngerii nu plâng niciodată

 

Mi-am pus inima,

aşa zgâriată,

într-o pungă de plastic,

când îngerul

îmi tăie calea:

“ce crezi că faci?”

mă dojeni, părinteşte.

– îmi caut un loc

în timp,

la umbra uitării,

să-mi cos gânduri

pe rană,

să vindec tăceri…

“ştii tu că asta vrei?”

mă înţepă degetul

vorbei înaripate.

– simt.

tot ce ştiu e simţire.

Încerc să mă vindec,

i-am spus,

ca să nu mai irosesc sânge

în lacrimi.

Mi-a zâmbit îngăduitor:

“rostul sângelui

e să crească aripi,

iar lacrimile

să umple versuri.

Nu să te vindeci

trebuie,

ci să-ţi găseşti

poezia.”

 

 

Publicitate

 

intuiţie

 

ochii dulci

vor plânge lacrimi

nesărate.

 

 

 

 

Întoarcerea vorbei în cuvânt

_

Când lipsa verbului

ţi se zbate

sub tâmple

te opreşti, imediat,

din orice cuvânt.

Te înalţi peste orice urme de şoapte

şi te-ascunzi în tăcere,

până trece bătaia

de vânt.

Îţi muşti pe buze

rătăciri de silabe

şi îneci în lacrimi

orice început de gând.

Fereşte-ţi privirea,

reneagă-ţi auzul

şi, mai ales,

nu te încrede în niciun avânt.

Zâmbeşte.

Numai zâmbirea

poate aduce un verb

înapoi, cu picioarele

pe pământ.

_