RSS

Arhive pe etichete: frunza

Înlănţuirea necesară a lucrurilor

 

Frunza crede că vântul i se cuvine, încă de la început. Vântul ştie că frunza e a lui, dornică de unduire încă din braţele pomului, ori anume dăruită zborului, în căderi de cuvânt. Cărarea se alintă şi ea cu bogăţia covorului de frunze, mângâiate de vânt. Numai copacul cunoaşte frunzele ca pe un rost al lui, în bătaia vântului, la marginea cărării, un rost adânc înfipt în rădăcinile pământului… Adevărul începe de mai sus, de deasupra crengilor, dintre stele, de unde lumina fiecărei culori se împarte în dăruiri. Fiecare distanţă din timpul unei frunze poartă numele unui anotimp de emoţii şi fiecare anotimp trăieşte pentru frunza lui.

La fel şi cu sufletele îmbrăcate în oameni. Fiecare zâmbet se arcuieşte într-o emoţie anume inventată în chipul unor secunde, cărora el, zâmbetul, le aparţine cu toată dăruirea. Fiecare pas în verdele pădurii a început cândva să înveţe mersul, pentru a putea fi acolo, exact în clipa acelui zâmbet, iar el, trupul desprins în urma paşilor este parte din pădurea acelei rătăciri, cu drepturi depline asupra luminii din ochiul frunzei purtată de-o adiere de vănt, în miezul unui anotimp deloc întâmplător…

 

 
3 comentarii

Scris de pe mai 19, 2015 în pur şi simplu

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Verde viu

 

Niciodată nu vorbea despre dorul de amăgire, despre setea nebună de evadare sau plăcerea infinită a rătăcirilor dezordonate prin labirintul căutărilor interioare. Nu putea. Cuvintele se prăbuşeau, pur şi simplu, într-o prăpastie a tăcerii.

Orice amânare a zborului pe aripi de gând, orice întârziere a cufundării în sine îi crispa seninul feţei într-un spasm de disperare. Trăia, de la o alunecare la alta, ca într-un somn fără vise. Părea că totul pluteşte în jurul lui, ca şi cum gravitaţia ar fi dispărut pe o altă planetă, iar o stare de letargie l-ar ademeni, irezistibil, în fiecare clipă.

Cum e acolo, bunicule? Cum e de unde vii?

Ochii îi străluceau de bucuria vederii şi mâna-i tremura în căutarea unui sprijin… Acolo frunzele nu se usucă niciodată, nu se îngălbenesc şi cad în sus, cad pe cer, nu pe pământ, iar în zilele cu soare, e un verde senin, de parcă-ai fi într-o lume de smarald…

Altceva nu-şi amintea. Repeta mereu aceeaşi poveste cu cerul înverzit şi aluneca iarăşi, un timp nedefinit, în apatia unui zâmbet pierdut printre amintiri uitate pe un chip absent.

Nu înţelegea şi nu se sinchisea de gravitatea termenilor folosiţi de medici. Zâmbea. Îi plăcea cum suna “amnezie” pentru că semănă cu “poezie”, iar el era un poet, înainte de toate. Până şi supliciul permanentei reîntoarceri avea ceva din poezia nerostită a propriei nemuriri…

 

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe decembrie 3, 2014 în cuvinte de poveste, pur şi simplu

 

Etichete: , , , , , , , , ,