Verde viu

 

Niciodată nu vorbea despre dorul de amăgire, despre setea nebună de evadare sau plăcerea infinită a rătăcirilor dezordonate prin labirintul căutărilor interioare. Nu putea. Cuvintele se prăbuşeau, pur şi simplu, într-o prăpastie a tăcerii.

Orice amânare a zborului pe aripi de gând, orice întârziere a cufundării în sine îi crispa seninul feţei într-un spasm de disperare. Trăia, de la o alunecare la alta, ca într-un somn fără vise. Părea că totul pluteşte în jurul lui, ca şi cum gravitaţia ar fi dispărut pe o altă planetă, iar o stare de letargie l-ar ademeni, irezistibil, în fiecare clipă.

Cum e acolo, bunicule? Cum e de unde vii?

Ochii îi străluceau de bucuria vederii şi mâna-i tremura în căutarea unui sprijin… Acolo frunzele nu se usucă niciodată, nu se îngălbenesc şi cad în sus, cad pe cer, nu pe pământ, iar în zilele cu soare, e un verde senin, de parcă-ai fi într-o lume de smarald…

Altceva nu-şi amintea. Repeta mereu aceeaşi poveste cu cerul înverzit şi aluneca iarăşi, un timp nedefinit, în apatia unui zâmbet pierdut printre amintiri uitate pe un chip absent.

Nu înţelegea şi nu se sinchisea de gravitatea termenilor folosiţi de medici. Zâmbea. Îi plăcea cum suna “amnezie” pentru că semănă cu “poezie”, iar el era un poet, înainte de toate. Până şi supliciul permanentei reîntoarceri avea ceva din poezia nerostită a propriei nemuriri…

 

 

Publicitate