„simplicity is complexity resolved” spune Brâncuși…
și tot el explică cum simplitatea nu e un capăt de drum, ci un drum în sine, de a lungul căruia ne apropiem, cu pași mărunți, de înțelesurile adânci…
nu e un drum ușor, însă e plin de cărări, pentru toate felurile de pași, șchiopătați sau apăsați, desculți sau încălțați, zurlii sau calculați… ideea e să te vezi pe un astfel de drum, conștient din tălpi până-n vârful gândurilor. să vrei să-l umbli, pas cu pas, înțelegând, nu ignorând, ce pare complicat…
trebuie să vrei să ajungi la miezul lucrurilor și să știi să te extragi din el, lăsându-l să fie miez, fără tine… ca și cum te-ai pune în locul lucrurilor și ai privi de acolo, cu ochii lor, lumina. numai așa vei putea atinge înțelesul din idee și numai atunci ea, ideea, te va uimi cu simplitatea miezului ei, ca esență…
nici asta nu e ușor. pentru că linia aia dintre tu cu tine și tu fără tine, deși simplu de subțire, pare de ne(în)trecut… căci adeseori suntem mai lungi decât linia însăși, cu toate vagoanele noastre de temeri și însetări, de orgolii și credințe…
trebuie răbdare și iubire. iubirea aia nu de tine plin de ceea ce crezi că ai, ca să meriți mai mult, ci de tine gol și încăpător de umplere cu frumusețea simplă din tot ce vine spre tine… tot drumul.
e greu să te lași deoparte, să uiți ce crezi că știi, ca să nu modifici, cu fricile tale, harta drumului ca mers. e greu, dar drumul te-așteaptă. numai timpul trece culori pe deasupra, păcălind uneori (între)vederea.
și mai cred că o inimă care vede limpede în miezul lucrurilor, va ține în brațe, pentru totdeauna, amintirea fiecărui înțeles…
Un blog cuminte şi... cu suflet! 