Visul unui măr de toamnă

 

Cu tălpile flămânde

de sete

m-am împiedecat de-o piatră

ce-şi ţinea calea

într-o nerostire.

 

Nu tăcea! i-am spus.

Timpului oricum nu-i pasă!

şi-am fugit.

 

Opreşte-te! a strigat

paznicul pădurii de vise

ţinând în mână

(ca pe o armă)

o floare de nu mă uita.

 

Îndată m-am ghemuit

în vizuina unei vulpi

ce-mi prelungea vederea

până-n miezul lucrurilor.

 

Hai să te îmblânzesc, ţi-am zis,

cu ochii sclipind

zâmbiri de ciocolată.

 

Iar?

te-ai mirat neîndulcit

şi ai muşcat

dintr-un măr.

 

Apoi mi-ai dat şi mie.

 

Publicitate

 

Adânc, printre stele

 

I-am recunoscut râsul

zglobiu, nealterat,

în cascade rotunde,

ca nişte mărgele

din sticlă colorată,

vesele şi pline de lumină,

numai bune de asortat

în zilele de fericire.

Am făcut doi paşi

până la marginea lumii,

apoi ne-am aşezat

să privim cerul,

de sub noi.

Mă ţinea de mână,

strâns,

să nu cumva să alunec

printre stele…

Semeni cu vulpea,

mi-a spus.

Şi inima mea

a clipit

de emoţie…