Din ce în ce…

 

Credulă cum e, crede că o copleşeşte câte o compunere a cuiva, compozitor sau cărturar, care captează în cântece, ori în cuvinte, clipe cutremurate de catharsis, ce vin, consideră ea, ca o confirmare a chintesenţei cultivate, chivernisite cu calităţi de colosală clasă, ca cireşele pe care le culege chicotind, când consumă compot, dintr-o cană cu cant colorat şi contur de cometă, cu călcâiele coexistând concomitent pe coama caloriferului călâi.

Claritatea cu care cuprinde coloritul caselor şi culmile colţuroase ale coloşilor, creionaţi ca nişte caricaturi caraghioase pe cerul de colecţie, o conving să cheme un camarad cameraman, ca să contemple cu el capodopera citadină.

Corelaţi şi copleşiţi de copilăriile pe care le coc în comun, convin, în cor, să se convoace la un nou concurs: care din ei conturează cu creta, pe ciment, o cantitate copleşitoare de canalizări, câştigă o cafea caldă şi consimţământul categoric de a composta cartonaşele de călătorie spre crâşma care le va cadorisi cina şi consumul de căpşuni şi coniac Calvados.

Chipurile congestionate de concentrare, în contrast cu cârcotelile şi complimentele în cascade, creează un cadru cuceritor şi carismatic, un curcubeu colorat de clipiri încântătoare, un cântec de chitară cioplit în coji de clementine, un condei cufundat în ciocolată curgândă, ce caligrafiază în cercuri, la ceas de culcare, o candidă cerere-n căsătorie…

 

 

Publicitate

 

În căutarea sensului pierdut

 

Sunt dimineţi când ai vrea să te trezeşti undeva departe de lume, într-un loc care să nu existe în nicio amintire, unde să nu te ştie nimeni, să fii numai tu cu gândurile tale. Să ai timp să povesteşti cu fiecare şoaptă în parte, să pui întrebări, să aştepţi răspunsuri…

Un loc unde trecerea timpului se măsoară în cuvinte, în carafe cu vin şi în lemne de foc. Unde spaţiul există numai ca sa cuprindă zăpada, ca o minunată idee de a simplifica rătăcirea…

Un astfel de loc se află întotdeauna la capătul îndoielii şi totuşi avântul pornirii ascunde o urmă de încredere, cum că ceva de acolo merită curajul de aici…

Era ciudat… Întâmplarea nu sosise încă. Nemişcarea tăcea din toate colţurile… Şi mai era ceva. Un tablou halucinant. Din interiorul unei rame din plastic verde, ondulat, un spiriduş priveşte în golul dintr-un glob spart, agăţat aiurea, pe o ramură pustie, într-un brad abandonat pe un perete alb ca varu’. Azi dimineaţă, la cafea, am privit iarăşi pânza şi, în lumina caldă a soarelui, pe suprafaţa albă, am observat o priză, undeva în dreapta pomului, lângă urma a ceva ce părea să fi fost cândva un calorifer, probabil electric.E seară acum şi stau tolănită pe fotoliu, lângă şemineu, cu o halbă de vin fiert, cu miere şi scorţişoară şi mijesc ochii, spre acelaşi tablou, în căutarea altor detalii, care să dea un sens, să înceapă o poveste… În miezul ornamentului, lucios ca o oglindă, se reflectă, parcă, un coş mare, plin de fructe, undeva în spatele drăcuşorului îmbrăcat într-o salopetă petecită şi cu o căciulă caraghioasă, prea mică, parcă, pentru capul acoperit de o claie uriaşă de păr cârlionţat. Mă şi întreb cum naiba îi stă pe cap, aşa într-o parte, cu vârful răsucit spre exterior… o fi vreun sistem cu magnet, ascuns undeva în pleata abundentă…

Ce aberaţie, ce irosire de energie şi de culoare. Câtă risipă de sine într-un timp în care, probabil, bătăile din inima secundelor se opriseră de mult, împotmolite în nonsens… La fel se pot împotmoli şi zâmbetele în nedumerirea unor neînţelese întâmplări, sau pot înţepeni în încordarea aşteptării unor încă neîntâmplări.

Poate nonsensul e doar un răgaz pentru refacerea înţelesului în lumina unor alte întrebări. Poate sensul nu se pierde niciodată, ci numai se ascunde, în spatele unor întortocheate semne de întrebare, care trebuie să existe ca să aibe rost şerpuirea noastră, printre îndoieli şi renunţări, mereu în căutarea regăsirii…