Aripi de inimă neagră

 

plângi…

mă îndemnă rânjind,

neîmblânzit,

chipul de arhanghel prelung,

fără de umbră.

 

fiecare frică a ta

mi te aduce

o cădere

mai aproape.

fiecare întuneric,

oricât de alb,

curge lacrimi,

ce dor în idee

posibile renunţări…

numai la celălalt capăt

de orizont vertical,

înspre mine,

răsar nelumini

rupte din umbra alunecării tale,

pas cu pas,

de gând temut,

praf cu praf

din sfărâmări

de cuvânt uscat

în tăceri

ca de lut…

 

hai, plângi… mai adânc,

înspre mine…

 

 

Publicitate

 

Cât ţine un semn de întrebare?

 

Păsări neştuite mâine

uimesc nepăsarea

dimineţilor uitate

sub pleoape

închise.

Lutul sfărâmat

de aripi nezburate

cade întuneric

pe nerostitele vederi.

Soarele arde

lumina din stele

într-un anotimp

paralel.

Inima bate din sânge

în ochii ce dor

nerăspunsuri orbite

pe un cer

fără niciun pământ.