Aripi de inimă neagră

 

plângi…

mă îndemnă rânjind,

neîmblânzit,

chipul de arhanghel prelung,

fără de umbră.

 

fiecare frică a ta

mi te aduce

o cădere

mai aproape.

fiecare întuneric,

oricât de alb,

curge lacrimi,

ce dor în idee

posibile renunţări…

numai la celălalt capăt

de orizont vertical,

înspre mine,

răsar nelumini

rupte din umbra alunecării tale,

pas cu pas,

de gând temut,

praf cu praf

din sfărâmări

de cuvânt uscat

în tăceri

ca de lut…

 

hai, plângi… mai adânc,

înspre mine…

 

 

Publicitate

 

intuiţie

 

ochii dulci

vor plânge lacrimi

nesărate.

 

 

 

 

Condiţional optativ intens

 

Dac-ar fi să-mi rătăcesc

printre rime părăsite

verdele, să-l amăgesc

sub senzaţii-ngălbenite,

ţi-ar lipsi?

 

De-ar fi să-mi râdă norii

cu zâmbetu’ întins pe trup

şi-n păr, nebuni, cocorii,

din ţipăt liniştea s-o rup,

ai vrea să fii?

 

Dac-o dată, din idee,

aş putea să smulg un os

şi în plânsu’ de femeie

aş ciopli tremur sfios,

oare-ai veni?

 

Să ai umbră tu, dorinţă, şi să fii?