Partea nevăzută a lunii

 

Lăsaţi soldaţii

să plângă…

luaţi-le tancurile

din braţe,

să-şi poată ofta

încordarea…

alinaţi-le fricile

intrate sub piele

de os

şi nu-i mai trimiteţi

după trecuturi,

de viitoare istorii,

cu arme neplânse

deloc.

 

 

 

Aripi de inimă neagră

 

plângi…

mă îndemnă rânjind,

neîmblânzit,

chipul de arhanghel prelung,

fără de umbră.

 

fiecare frică a ta

mi te aduce

o cădere

mai aproape.

fiecare întuneric,

oricât de alb,

curge lacrimi,

ce dor în idee

posibile renunţări…

numai la celălalt capăt

de orizont vertical,

înspre mine,

răsar nelumini

rupte din umbra alunecării tale,

pas cu pas,

de gând temut,

praf cu praf

din sfărâmări

de cuvânt uscat

în tăceri

ca de lut…

 

hai, plângi… mai adânc,

înspre mine…

 

 

Publicitate

 

Prea mult praf în ochi de zâmbet

 

Bucăţi rupte

din miez de inimă,

mânjite artistic

cu sângele lor,

peste rame elegante,

cioplite manual

în doruri înlemnite

pe ceas,

stau expuse în lumina

unui muzeu al fricii

de uitare,

în colţurile

unor zâmbete

perfecte.

 

Ceilalţi din noi,

îmbrăcaţi în clepsidre,

varsă secunde

peste mopuri ce spală

urmele de paşi

ale ochilor,

ale gurilor

ascunse în grimase,

ale degetelor ochilor

ce caută să atingă

inimi…

 

Un paradox

strivit zi de zi

în războiul dintre păreri,

un război vechi,

din lemn uscat,

ce abia mai scârţâie

lupta

(cu viaţa).