Lucrurile bune se întâmplă celor care ştiu să aştepte

 

Un culoar îşi căuta culoarea. El, întunecat şi neumblat prin lume, visa orbeşte să-o întâlnească pe ea, potrivită ca nuanţă şi intensitate, cu care să poată împărtăşi nebuna pasiune pentru metafore şi poezie.

Îl auzise odată recitând, patetic şi pasional, pe un analist economic şi critic literar licenţiat la Sorbona, care îşi târa paşii, cu zgomot şi nerăbdare, pe toată lungimea coridorului lipsit de lumină, în aşteptarea soluţionării unor neînţelegeri privind testamentul unui instalator decedat într-un accident de bomfaier, neverosimil de stupid şi încurcat. Tare i-a plăcut melodicitatea şi tremurul vocii rotunjit, parcă, pe conturul anumitor litere…

Într-o altă zi, ce părea la fel de bună ca una din luna precedentă, în timp ce visa, pe fundalul poeziei păstrate într-un ecou de amintire, un miros ciudat de murătură inundă trupul holului, cam în jurul amiezii. Nu era chip să rezişti fără ferestre larg deschise. Însă culoarul fără culoare n-avea nici urmă geam, oricât de mic. Probabil lipsa aerului şi absenţa luminii naturale nu au mai suportat convieţuirea, în condiţiile unui miros prea insuportabil şi fără nicio vorbă de ceartă au răbufnit, ca şi cum o uriaşă uzină nucleară şi-ar exploda toată energia atomică într-un tunel.

Dintr-o dată, deşi era miezul zilei, ai fi zis că răsar zorile unei primordiale dimineţi pline de lumină orbitoare, brăzdată de umbre de ramuri. Zidul din capătul cămăruii dispăruse, ca si cum niciodată n-ar fi existat. Ochii culoarului s-au umplut de bucuria prospeţimii nemaiîntâlnite şi a feeriei strălucitoare: un nesperat amestec de zeci de visate culori, care mai de care mai atrăgătoare…