RSS

Arhive pe etichete: haos

Vine, vine primăvara…

 

În oraşul cu cele mai multe felinare trăia, neliniştit, un semn de întrebare, frumos de arătos şi tare curios. Mereu întreba câte ceva, oriunde mergea, oriunde stătea, de unde părea că ar putea fi vreo iscoadă, tocmită de cineva.

Într-o dimineaţă senină de primăvară deplină, când soarele abia dezmorţea zâmbetele pe chipuri şi, chipurile, el încă nu-şi băuse cafeaua, ieşi şi păşi pe strada pavată, la una din terase, subtil pitită între două case, renumită, desigur, pentru cea mai gustoasă cafea când eşti singur. Şi asta, pentru că proprietare erau două feline cu gusturi fine, întrucât fiecare cafea era aievea garnisită cu câteva pătrăţele de delicioasă ciocolată amăruie, aşezate ingenios în formă de flăcăruie.

Când nu era nimeni prin preajmă, când şi când, îşi punea întrebări în gând, ori nota diverse dileme într-un caiet plin de gânduri şi de poeme.

În faţa lui, ilar, la un etaj intermediar, dintr-o fereastră cu o singură glastră, îl privea pierdut şi uşor abătut un unicorn naiv pictat pe nişte jaluzele de culoarea unei păduri abia înverzite.

“Dacă zici «un unicorn» se pune că e pleonasm?” Se întrebă civilizat şi foarte amuzat, într-un gând bine dispus şi mustind a sărbătoare.

În ziua aceea era mare forfotă, pentru că la capătul promenadei era amenajat, într-un spaţiu protejat, un mare bâlci, cu ocazia înfloririi primilor ghiocei. Copiii alergau ca potârnichile după baloanele de săpun, desprinse cu gând bun, din cele două guri căscate în cele două capete colorate aparţinând, concomitent, aceluiaşi căpcăun imaginar şi imaginat pentru a da un sens şi un zâmbet intens haosului din piaţă.

Un vânzător ambulant îşi plimba tacticos şi extrem de politicos o tarabă plină de cutiuţe şi sticluţe cu capace colorate, chiar adevărate, ce părea, cel puţin de la distanţă, un altar de mirodenii.

“Rugăciunile aromate or fi mai preferate?” Zâmbea şi nota, cu buzele muiate în cafea, distinsul erudit, ce părea chircit, dar de fapt stătea tolănit şi minunat de tihnit, sub soarele blând al unui nou început de primăvară.

La o masă vecină, de tăcere plină, lângă o scrumieră în formă de dovleac cioplit, din a cărui gură cu surâs dreptunghiular se revarsă, ca într-o farsă, câteva ambalaje goale, rămase în urma unor bomboane de ciocolată moale, stă sfioasă şi lipicioasă o virgulă fermecătoare.

Când privirile li s-au întâlnit, aproape s-au ciocnit, apoi în râs au bufnit şi imediat s-au şi îmbrăţişat, acolo sus, în aer, printre aripi de fluturi şi păsări zglobii şi stele făclii.

Jos, pe terasă, ca într-o crevasă, timpul, ca să nu îngheţe, se aşeză cu francheţe pe un norişor de gânduri albe, pufoase, ca pe o pernă cu desene haioase, gata să savureze, pe îndelete, emoţii complete ce, iată, încep o încântătoare poveste…

“Mai ai bomboane? Aş vrea să-ţi spun nişte cuvinte dulci.. Uite, în schimb îţi dau din cafeaua mea cu lapte, poate vrei să îmi spui şi tu nişte şoapte…”

 

 

 
17 comentarii

Scris de pe ianuarie 9, 2015 în cuvinte de poveste, pur şi simplu

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Apa cea de toate zilele

 

Îi place apa fierbinte. Aia curgândă, care se prăbuşeşte prin aburii denşi, ca şi cum ar renunţa la orice ambiţii, ca şi cum s-ar dezbrăca de orice moleculă de sine. Apa rotunjind formele îmbujorate de plăcere şi înmiresmate de aroma gelului de duş, amestecat, uneori, cu gust de tutun şi urme de aromă de coniac, revărsate discret în zâmbete de confirmare.

Îi place să se privească în oglindă, ca printr-un nor de mister, care-i muşcă din vederea trupului încă ud şi să se joace cu cercelul din buric, până imaginea întregului devine tot mai clară. Apoi, cu degetul arătător trage trei linii pe sticla transpirată, exact în dreptul pântecului. Un triunghi isoscel, cu vârful agăţat într-unul din cele trei zaruri tatuate pe sânul stâng, încă din vremea când juca barbut.

A citit undeva că prin delimitarea unui spaţiu imaginar, păcăleşti ochii şi îi faci să privească în afara ta şi aşa o să scapi de haosul interior de gânduri şi regrete reprimate. Aiurea. În fiecare dimineaţă trăgea linii imaginare pe pernă şi se punea cu capul fix în mijlocul desenului. Şi? Nimic. Aceeaşi isterie de emoţii şi stări contradictorii continua zi de zi, mai puţin în momentele desăvârşite de apa fierbinte, apa curgândă, acele clipe de abandon, în cascade de uitare…

 

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe noiembrie 25, 2014 în cuvinte de poveste, pur şi simplu

 

Etichete: , , , , , , , , ,