“Nu mai ţipa ca din gheară de şarpe” – râdea în hohote franţuzoiaca, întoarsă, pe toate feţele, spre oraşul natal, stâlcind, cu bună şi exactă ştiinţă, expresia tradiţional citadină. Vroia să nu mai urle, ca un apucat, la fiecare gâdilat, tovarăşul ei de joacă din copilărie, un grăsun pufos şi roşu în obrajii veşnic mânjiti cu magiun de prune, pe care îl revedea, cu alţi ochi, după douăzeci de ani, de pribegie în ţara lui Dumas, tatăl.
Astăzi, fostul copilandru era un bărbat masiv, la fel de naiv, ca în anii de glorioasă amintire şi cu aceeaşi bucurie, aproape tâmpă, de a zâmbi din orice. Genul de neadaptat simpatic, pentru care orice fărâmă de dragoste e puternic îmbibată de o duioşie aproape maternă.
Se ştia că e o adevărată maşinărie de îngurgitare, în care încăpeau şi dispăreau cu totul cantităţi uimitoare de alimente, de orice fel, model, marcă sau provenienţă. El zicea că are probleme cu arderile interne, dar gurile canalelor neastupate din urbea privată de fonduri europene, zvoneau că stomacul artificial, transplantat în regim de urgenţă, ar fi din azbest – o inovaţie medicală a anilor 90, al cărei unic beneficiar a fost el, în urma accidentului de la banchetul de absolvire a clasei a VIII-a, când, pe melodia lui Elton John “Sacrifice”, a mâncat şi a băut singur, tot ce s-a comandat pentru 112 persoane.
Chiar şi aşa ea preţuia prietenia lui şi se bucura să-l vadă fericit. Mai ales că el nu mai avea alţi prieteni, pe străzile pustii ale oraşului neînvecinat cu nimeni, ca urmare a unei regretabile erori la ultima actualizare a hărţii zonale. Şi mai ales că astăzi era ziua lui.
Ştia cât de mult îi place apa şi lacul din parcul neamenajat, aşa că i-a dăruit o barcă gonflabilă, să uite de angoasele zilelor de luni, în timp ce pluteşte, fără vâsle, pe suprafaţa apei, rămase la fel de mică şi la fel de neagră, ca în anii prunciei.
Ea se făcea că îl filmează de pe mal. El îi făcea cu mâna, zâmbind încântat, cu obrajii îmbujoraţi şi iarăşi ţipa ca din gură de şarpe, când barca se înclina, legănată de ape tulburi, prin mătasea broaştei, iar când râdea, delfinul imprimat pe tricou parcă înota şi el şi se cufundau amândoi, într-o nouă şi senină amintire, cu gust pregnant de copilărie…
Un blog cuminte şi... cu suflet! 