Dacă ar fi să-ţi placă roua dimineţii abia trezită pe culorile unei flori, nu înseamnă că ea, roua, ori floarea, vor deveni ale tale, mai mult decât amintirea unei secunde. Dacă îţi place dansul unor paşi, sau vocea vreunei muzici, cu siguranţă că nici paşii şi nici vocea nu se vor pierde de rostul lor, să te cunoască dincolo de adânca bucurie. Dacă soarele îşi strecoară lumina prin desişul pădurii şi tresare emoţii într-un ochi mirat de graţia unei clipe, ori luna, la fel, în oglindirea ei peste liniştea mării, nu e ca şi cum ochiul tău ar vrea să se rupă de inima cu care e legat de carnea unui trup, ca să dispară în lumina acelor emoţii…
Dacă un om îţi zâmbeşte pe drum, zâmbeşte-i înapoi, ba chiar îi spune două vorbe, să fie zâmbetul de neuitat… căci nemurirea noastră începe aici, printre tramvaie şi claxoane, printre copaci asfixiaţi de macarale, printre mirosuri grele şi oameni cenuşii, începe aici, cu emoţii, tot mai rare, ca nişte daruri divine, pe care suntem datori să le păstrăm în bucuriile unor clipe şi să le înmulţim între noi, dându-ne mâna inimă cu inimă, privire cu privire, surâs cu surâs, zi de zi, clipă de clipă… numai aşa ne umplem de frumuseţe şi creştem în noi vlăstare de zâmbete, pe care le dăruim către o lume, care, în lumina acelor secunde, ni se pare mai bună…
Un blog cuminte şi... cu suflet! 