RSS

Arhive pe etichete: altar

Vine, vine primăvara…

 

În oraşul cu cele mai multe felinare trăia, neliniştit, un semn de întrebare, frumos de arătos şi tare curios. Mereu întreba câte ceva, oriunde mergea, oriunde stătea, de unde părea că ar putea fi vreo iscoadă, tocmită de cineva.

Într-o dimineaţă senină de primăvară deplină, când soarele abia dezmorţea zâmbetele pe chipuri şi, chipurile, el încă nu-şi băuse cafeaua, ieşi şi păşi pe strada pavată, la una din terase, subtil pitită între două case, renumită, desigur, pentru cea mai gustoasă cafea când eşti singur. Şi asta, pentru că proprietare erau două feline cu gusturi fine, întrucât fiecare cafea era aievea garnisită cu câteva pătrăţele de delicioasă ciocolată amăruie, aşezate ingenios în formă de flăcăruie.

Când nu era nimeni prin preajmă, când şi când, îşi punea întrebări în gând, ori nota diverse dileme într-un caiet plin de gânduri şi de poeme.

În faţa lui, ilar, la un etaj intermediar, dintr-o fereastră cu o singură glastră, îl privea pierdut şi uşor abătut un unicorn naiv pictat pe nişte jaluzele de culoarea unei păduri abia înverzite.

“Dacă zici «un unicorn» se pune că e pleonasm?” Se întrebă civilizat şi foarte amuzat, într-un gând bine dispus şi mustind a sărbătoare.

În ziua aceea era mare forfotă, pentru că la capătul promenadei era amenajat, într-un spaţiu protejat, un mare bâlci, cu ocazia înfloririi primilor ghiocei. Copiii alergau ca potârnichile după baloanele de săpun, desprinse cu gând bun, din cele două guri căscate în cele două capete colorate aparţinând, concomitent, aceluiaşi căpcăun imaginar şi imaginat pentru a da un sens şi un zâmbet intens haosului din piaţă.

Un vânzător ambulant îşi plimba tacticos şi extrem de politicos o tarabă plină de cutiuţe şi sticluţe cu capace colorate, chiar adevărate, ce părea, cel puţin de la distanţă, un altar de mirodenii.

“Rugăciunile aromate or fi mai preferate?” Zâmbea şi nota, cu buzele muiate în cafea, distinsul erudit, ce părea chircit, dar de fapt stătea tolănit şi minunat de tihnit, sub soarele blând al unui nou început de primăvară.

La o masă vecină, de tăcere plină, lângă o scrumieră în formă de dovleac cioplit, din a cărui gură cu surâs dreptunghiular se revarsă, ca într-o farsă, câteva ambalaje goale, rămase în urma unor bomboane de ciocolată moale, stă sfioasă şi lipicioasă o virgulă fermecătoare.

Când privirile li s-au întâlnit, aproape s-au ciocnit, apoi în râs au bufnit şi imediat s-au şi îmbrăţişat, acolo sus, în aer, printre aripi de fluturi şi păsări zglobii şi stele făclii.

Jos, pe terasă, ca într-o crevasă, timpul, ca să nu îngheţe, se aşeză cu francheţe pe un norişor de gânduri albe, pufoase, ca pe o pernă cu desene haioase, gata să savureze, pe îndelete, emoţii complete ce, iată, încep o încântătoare poveste…

“Mai ai bomboane? Aş vrea să-ţi spun nişte cuvinte dulci.. Uite, în schimb îţi dau din cafeaua mea cu lapte, poate vrei să îmi spui şi tu nişte şoapte…”

 

 

 
17 comentarii

Scris de pe ianuarie 9, 2015 în cuvinte de poveste, pur şi simplu

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Nunta de fier

 

De câte ori aprindea bricheta, fie şi numai din plictiseală, îmi aminteam de hârjoneala din hambar, în serile când turna afară cu găleata, de zici că se rupea cerul în hohote de plâns.

O aprindea în joacă, îşi lumina faţa, cât să-i văd zâmbetul prefăcut tâmp şi îmi trăgea cu ochiu’ îndemnându-mă să-i privesc ultimul tatuaj. Era un vierme încolăcit de gâtul unei sticle de whisky, din care ieşea, triumfător, un stilou cu peniţă aurie, pătată artistic de câţiva stropi grei de cerneală. Mă întorceam cu faţa spre fereastră, să nu mă vadă cum râd, iar el, foarte serios, îşi plimba degetele, ca şi cum ar scrie cu stiloul legendar, pe spatele meu, romane de dragoste, cu crime şi pedepse, cu hoarde de cai înaripaţi, cu sacrificii din iubire, cu unicorni iubind girafe… Degeaba râdeam de atâta gâdilat şi încercam să scap de vârful peniţei inspirate. El o ţinea una şi bună, că o să mă duca la altar şi o să fiu mireasa lui preferată, cu pielea iscălită de un mare artist şi visător, cu stilou la purtător.

Era atât de bun când scria, că nu-i puteam refuza niciun cuvânt, niciun rând şi nu mă puteam opri din zâmbit. I-am promis, ca vom inventa o sărbătoare a noastră, ceva tare de tot, de exemplu “nunta de fier” şi atunci, la aniversarea noastră, ca să-i arăt cât de mult mă bucur de el, o să-mi fac şi eu primul tatuaj: o călimară mereu plină, cu cerneală albastră ca marea din ochii lui, ca să mă poată scrie neîntrerupt, neobosit, nemuritor…

 

 

 
2 comentarii

Scris de pe noiembrie 22, 2014 în cuvinte de poveste, pur şi simplu

 

Etichete: , , , , , , , , ,