RSS

Arhivele lunare: Mai 2017

implozii vocale

 

unul din pești avea ferestre

atât de mari încât cerul întreg

părea că se îngrămădește în ele

sub tălpi

în loc de scânduri pluteau

niște palme uriașe

care purtau dintr-o parte în alta

bătăile inimii

era liniște în culori

ca pe o pânză pictată de Van Gogh

după câteva nopți

lipite între ele

ferestrele au început să sângereze

și totul a devenit de neînțeles

abia când marea

adâncă și departe

a vuit răspicat

chemarea orizontului rănit

abia atunci au crescut unghii

la capătul nemișcării

și o mulțime de brațe

ca niște lopeți scormonind

bezna mirată

 

în aerul respirat

nicio talpă nu poate zdrobi mersul

aripilor rupte

din soare

 

 

 
2 comentarii

Scris de pe Mai 17, 2017 în pur şi simplu

 

alienare

 

în brațele mizei

joaca își pierde

virginitatea

 

 

 

 
5 comentarii

Scris de pe Mai 10, 2017 în pur şi simplu

 

evantaie de păsări

 

zorile abia crăpate din coaja nopții îi îmbrăcau zâmbetul în lumina unei noi nerăbdări, așa cum învelești pâinea caldă într-un ștegar îngălbenit de grija palmelor ocrotitoare. zâmbea mereu cu o neobosită nestare a pașilor de a-și începe cărarea. cărarea de azi. o uriașă nerăbdare îi înviora simțurile, mai ceva ca apa înmiresmată ce-i spăla uitările de pe trupul viu, ca un lujer abia ițit din pământul reavăn. tresărea apăsat fiecare umblet ce-i purta bătăile inimii mai aproape de orice măruntă bucurie. simțea fiecare sâmbure de soare și-l gudura în palme de suflet, grăbindu-i încolțirea. simțea dincolo de vedere, până la capătul simțirii ascunse în ceilalți, unde lăsa ghemuri de emoții și trăiri, pe care le deșira înapoi, ca pe neașteptate surprize. și zâmbea. mereu zâmbea cu o nemărginită bucurie de viață. îi plăcea jocul și joaca. locul de joacă era mai degrabă un timp, încălzit de culori. vedea limpede fiecare petec alb sau negru, însă le împletea în sine, după un plac lipsit de orice socoteală.     n-avea nicio altă miză, decât bucuria în sine și găsirea ei în ceilalți. muta piedici cu o uluitoare plăcere de a lăsa timpul să-i treacă prin oase. își arcuia trupul și degetele încă din sângele firii și muta cai și regine și turnuri înalte, cu ușurința cu care muți un pahar în dreptul streșinii sparte, ca să-l umple ploaia de sete.
și tot cu ușurință inventa mutări pe tabla de șah a vieții, ori țopăieli prin șotronul visării, inventa întâmplări ca pe niște boabe de pași, presărate pe cărări, care și ele se inventau în urma chemărilor… știa, adică simțea, care sunt pornirile ce se întorc cu brațe pline de lemne de foc, focul pe care se îndârjea să-l nestingă…
alegea acele începuturi în care vedea continuări și abia le aștepta întoarcerile, pe care le zâmbea cu tot trupul toropit de încântare, necontenind alte începeri, pline la rândul lor de alte urmări intuite și totuși mult așteptate… cam ca atunci când strigi ecoul și el îți răspunde cu aceeași chemare, însă bucuria venirii e mai mare decât aducerea cu sine…
îi plăcea la nebunie jocul. și joaca. fiecare zi era o salbă de lumini și culori, pe care le înșira cu nesfârșită plăcere și migală pe o ață nevăzută, mereu întinsă spre un capăt fără capăt…
seara târziu adormea zâmbind, cu gândul la minunatele surprize ce avea să și le facă în următoarea zi, pe care deja o nerăbda, cu visele toate…

 

 

 
6 comentarii

Scris de pe Mai 3, 2017 în cuvinte de poveste, pur şi simplu