RSS

Arhivele lunare: Ianuarie 2017

de-mersuri

 

în inima pașilor

curge sângele

cărării

 

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Ianuarie 27, 2017 în gânduri de şase, pur şi simplu

 

lumea mea

 

uneori se întâmplă să crezi că lumea e a ta. nu ca ceva care ți se cuvine, cu tot ce e în ea, ci ca pe o acasă, care te învăluie într-o blândă îmbrățișare în care te simți dorit și în care ți-e cel mai bine.

se spune mult și des că singuri ne naștem și singuri trecem dincolo de murire, da eu nu cred că e chiar așa… suntem singurii răspunzători de stările și nestările noastre, rătăcind în căutarea unei lumi, timp de o viață, asta da. dar putem oricând da mâna cu oameni, cu pasări, cu pietre sau scoici, ne putem amesteca cu iarba, cu marea, cu soarele ori cu nisipurile când fierbinți, când răcoroase… nu suntem singuri, ci uneori însingurați și asta pentru că nu găsim mereu bucuria de a ne culege nesingurătatea din mărunte aplecări…

se întâmplă uneori să simți că lumea e a ta și te copleșește o nesingurătate infinită, de parcă lumea toată se întoarce spre tine, cu zeci de brațe gata să te cuprindă și zeci de guri care te strigă pe nume. de parcă ea, lumea, e făcută pentru tine, să te încapă și să te umple de bucuriile regăsirilor tale în fiecare bătaie a inimii ei. ajunge să fii în voia pașilor, dăruindu-i cărări și ea te va lua de mână cu crengi, cu frunze, cu valuri, cu nori și cu zâmbete arcuite pe chipuri de oameni, și mai adânc, în inimile lor.

e o bucurie uriașă, strânsă din bucurii mici și nemarginită cât o fericire, vă spun… eu am trecut prin ea și încă o port în mine, ca pe o lume întreagă… a mea!

 

 

 
2 comentarii

Scris de pe Ianuarie 21, 2017 în pur şi simplu

 

dinți de noapte

 

urme de pași atârnă

de stele

și fulguie friguri

suite-n copaci

crengile trunchiului gând

aproape se frâng

sub fostele frunze

zmeie din păsări turtite

în cuvinte umblă

pe vârfuri de sfori

fără capăt

tăcerile șuieră știrbe

minciuni ce tulbură

ape

 

nicio altă zi nu s-a mai înnoptat

atât de devreme

îndărătul ferestrelor luminate

lumea așteaptă

să bată din palme

 

 

 
2 comentarii

Scris de pe Ianuarie 14, 2017 în pur şi simplu

 

ger mare, mon cher!

 

îmi amintesc de iernile copilăriei nu atât cu nostalgia bucuriei de zăpadă, cât mai degrabă cu mirarea timpului, ca un zid șerpuind în urma noastră și împietrind cărările trecute… nu cred că zăpezile erau mai mari, ci noi eram mai mici și iernile păreau că ne întrec. și bucuriile ne întreceau. erau atât de mari și atât de multe că trebuia să ieșim de mai multe ori, ca să ne tăvălim prin toate. îmi amintesc gerul mușcând din obraji și îmbujorările cu care ne întorceam acasă chiuind fericirile abia adunate și tălpile înghețate pe care le lipeam de sobele fierbinți până dispăreau, pe rând, toate bucățile de zăpadă pitite în șosetele împletite trainic din lâna cea mai călduroasă… îmi amintesc săniile uriașe și cumplit de grele la deal și oamenii de zăpadă cu oale ciobite trase pe frunte, zâmbind pe toată lungimea crenguțelor curbate sub nasurile morcovite… dar cea mai dragă amintire acum îmi sunt geamurile încărcate de flori de gheață prin care zorile ne dădeau semnale că e vreme de bucurat. și asta pentru că zilele trecute am regăsit aceleași ferestre, din vremea și locurile copilăriei, înflorate ca atunci, cu fine dantelării de gheață… m-am simțit iarăși mică în fața uriașei emoții și m-a copleșit o nenumită bucurie, grozav de adâncă și de copilăroasă…

am deschis ferestrele astea larg spre sufletul de acum și am înțeles că zidul crescut în urma mea e clădit din povești și chiar dacă nu mai pot alerga înapoi aceleași cărări, mă pot oricând cățăra în susul cărămizilor amintiri și de aici, din vârful bucuriilor temeinic clădite, vă împărtășesc acum emoția regăsirii florilor de gheață pe ferestrele copilăriei… și vă aștept afară, să vă arăt oamenii mei de zăpadă….

 

flori-de-gheata-1

 

flori-de-gheata-2

 

flori-de-gheata-3

foto: © adina colţea

 
2 comentarii

Scris de pe Ianuarie 8, 2017 în culori văzute de mine, pur şi simplu