RSS

Arhivele lunare: Mai 2016

poveste fără sfârșit…

 

avea nume de înger, iar palmele îi ardeau ca stelele căzătoare rătăcite pe pământ. și o mulțime de drumuri avea, neuitate în povești ori numai imaginate. zâmbea rar, pentru că purta pe umeri dorințe arzătoare și își drămuia timpul și pașii să le împlinească, cu aceeași gravă aplecare cu care beduinii își socotesc proviziile când traversează deșerturi. nimeni niciodată nu l-a întrebat care îi sunt dorințele lui, numai și numai ale lui, ale sufletului fărâmițat în nenumăratele dăruiri de-a lungul timpului. probabil ar fi dat din cap, fără să raspundă, ca și cum ele nu contează, sau ar fi răspuns că sunt legate de împlinirea celorlalte dorințe, culese ca merele coapte de pe ramuri obosite de atâta rod, căci asta-i părea menirea. oricum, i se citea pe chip oboseala sfârșitului, a capătului acela de lume spre care tânjeau majoritatea dorințelor pe care le purta, pe rând, în cârca sufletului.

numai ea a știut să-i vadă înăuntrul, dincolo de chipul ostenit de frământări. și asta pentru că, trăind de atâta timp într-o scoică abia deschisă spre lume, ea știa să prețuiască lumina. o căuta anume și a deprins să o găsească în orice adânc.

– drumurile merg și dincolo de capătul lumii, să știi. i-a spus ea zâmbind înseninată.

– de unde știi? se miră el abia ajuns la malul mării. tu cred că n-ai mers nici până la capătul malului, să vezi dacă e ceva dincolo de el, darămite până la capătul lumii… mai zise el intrigat de îndrăzneală, dar și plăcut surprins de zâmbetul ca o oază în care ai vrea să poți zăbovi.

– nu e nevoie să mergi ca să știi. e nevoie să crezi.

– bine, dar eu am fost și am văzut. capătul lumii e un abis nesfârșit, îți poți bălăbăni picioarele deasupra. iar dincolo de el nu e nimic. niciun drum, nicio cărare. ce altceva să cred… am văzut cum dorințele ajunse acolo se sting, asemenea stelelor care cad terminându-și rostul, pentru că rostirea lor și-a atins împlinirea…

– dorințele se împletesc de-a lungul mersului, ele nu-și termină rostul, ci și-l îmbogățesc cu fiecare pas. iar rostirea lor e numai începutul unui drum. când îți dorești ceva pentru totdeauna, bucuria pașilor inventează cărări și drumuri nesfârșite… n-are cum să fie numai atât cât ne putem imagina… n-are cum.

tânărul se așeză pe nisipul ud și își cuprinse fața în palme, de parcă ar fi vrut să-și țină gândurile la un loc.

– numai timpul dă consistență spațiului. iar timpul nu se oprește niciunde. ce ai văzut tu, e hăul ce se cască în fața renunțării. numai renunțarea stinge flacăra dorinței…

luna plină își făcu loc deasupra mării, iar valurile-i tremurau ușor lumina, la fel cum emoțiile tremurau adieri blânde între ei doi. tăcerea îi lega strâns ca într-o îmbrățișare și numai gândurile mai șopteau mirări în tihna nopții.

– ești tare frumoasă, se minună el cu voce stinsă și își lungi trupul chiar acolo lângă ea, în calea viselor.          te-aș lua cu mine până la capătul lumii… mai șopti ca pentru el, oftând adânc povara propriei dorințe.

cu un zâmbet alintat, ca într-un vis aievea, ea tuși o dată, delicat, cât să-i dea de știre că îl aude, apoi, cu toată bucuria ce o încăpea, i-a răspuns imediat că aceeași dorință o are și ea. și da! vine cu el. vor porni chiar în zori! doar că el trebuie să fie pregătit de drumuri nesfârșite și să-i promită că nu va obosi, pentru că s-ar putea, în lumea lor, capătul lumii să nu existe…

 

 

 
4 comentarii

Scris de pe Mai 30, 2016 în cuvinte de poveste, pur şi simplu

 

sine qua non

 

zorile crapă

de ciuda nopților

pierdute

 

 

 
 

în-trecere

 

trupul ei uneori

neînsuflețit

ține umbră norilor gârboviți

pe umerii cerului

 

forma ei

nedreaptă uneori

frânge lumina stinsă

în unghere

 

umbrele ei

dispărute sub pași

tac păsări

nezburate…

 

nu-i așa că uneori

(sub genele tristeții)

ea seamănă cu luna

în pragul dimineții?

 

 

 
5 comentarii

Scris de pe Mai 21, 2016 în pur şi simplu

 

o mie de cuvinte

 

zabava

foto: © adina colţea

 

 

meanwhile…

 

timp ghemuit

în miez de fluturi

zbate culori pe aripi

visate

peste nisipuri

mișcătoare

între două jumătăți

de clepsidră

 

 

 
8 comentarii

Scris de pe Mai 12, 2016 în pur şi simplu

 

Etichete: , , ,

e voie la stropit?

 

orașul medieval își cuibărea străzile în liniștea tihnită a sărbătorilor. grupuri de tineri și mai puțin tineri, înveseleau trotuarele cu pași vioi, legănând în mâini punguțe cu ouă colorate, sau felurite sticluțe cu și mai felurite parfumuri.
în spatele porților înalte, în casele vechi, tinerele și mai puțin tinerele, forfoteau cu nerăbdare până la sosirea faimoșilor stropitori. carafele cu vin și platourile cu prăjituri și cozonaci erau mereu pline ochi în așteptarea grupurilor vesele, sau a câte unui domn pornit singur pe cărări parfumate. ”am auzit că aveți o floare și am venit să o udăm să crească mare!” …
era cea mai frumoasă a doua zi de Paște. și cea mai frumos mirositoare.

nu voi uita nicicând bucuria copilărească de musafirii gălăgioși și frumos îmbrăcați, sau, mai târziu, emoțiile și nerăbdarea sosirii tinerilor, mai frumoși decât în orice altă zi, nici încântarea revederilor peste ani. la fel cum nu voi uita serile acelor zile, când ne împleteam poveștile de peste zi cu stropitorii din familie, întorși acasă veseli și ghiftuiți și cu cele mai spectaculoase ouă încondeiate, primite de prin casele pe unde au poposit.

mi-e dor uneori de timpul acela… dar dacă închid ochii îi simt și acum parfumul. nu unul singur, ci zeci de arome amestecate. la fel ca amintirile păstrate, care sporesc an de an bucuria zilelor de Paște.

sărbători fericite!

 

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Mai 2, 2016 în pur şi simplu