RSS

gânduri pe marginea drumului…

10 apr.

 

Tată și fiu pășesc alături împlinind tradiția vânătorii, ca obicei, ori poate ca efort comun pentru mersul înainte. Sunt generații îndepărtate, iar asta se simte în diferența de vedere a fiecărui pas. Fiul vrea ceva, tatăl îl sfătuiește altfel, fiul se ține de alegerea lui, nesocotind conținutul contrariului.

Se aflau pe un drum de oameni, adică un drum foarte umblat. E complet nepotrivit să vrei să pui curse pe un drum umblat de oameni și totuși fiul pune cursa exact unde poftește, iar tatăl tace, știind că numai faptele îl pot convinge altfel pe tânăr, cu întâmplarea lor ce va urma…

A doua zi un membru al familiei e prins în cursă, iar fiul îl anunță tatălui drept animal. Ca și cum nu vrea să-și diminueze bucuria reușitei unei prinderi, ori să-și recunoască nesupunerea drept o eroare a vânătorii pe care abia acum, cu sete o deprindea. Tatăl știe să întrebe ce fel de animal, pentru că nu se aștepta la nimic bun de la inițiativa nesăbuită a fiului, orbit de puterea credinței că ar fi deja aproape vânător. Fapta greșită era destul de grăitoare pentru bătrânul tată, care împăcat de acum cu demonstrația dreptății lui de început, îi spune fiului să dreagă încurcătura și să nu-și mai pună cursa acolo, pe același drum. Însă încăpățânarea fiului rezistă timp de trei sau patru neamuri, căzute toate victime ale aceleiași prinderi nefirești, în cursa concepută pentru animale…

În a cincea zi fiul prinde în cursă însuși drumul. Ca și cum întâmplarea însăși trece singură într-un alt nivel, pentru mai multă învățare a fiului neatent la pierderea timpului și a sensului adevăratei vânători.

Lasă-l să fugă, îi spune tatăl, conștient că altfel nu vor mai afla întoarcerea spre sat… dar fiul încă nu renunță la propria-i plăcere de a-și alege faptele și strânge drumul într-un sac, suit pe umeri, ca pe o pradă rară a unei vânători împlinite de el singur, cu mare succes. Nici nemaigăsirea satului prin tufele ce au luat locul drumului nu îl înduplecă pe fiu să privească cu alți ochi nesupunerile sale, ci aruncă povara pe pământ, ca un fel de renunțare la lupta cu prea multul neînțeles. Drumul sări, ca și cum ar evada din îngustimea și întunericul vederii fiului, fără chip de învățare, și fugi spre sat. Adică drumul eliberat fuge înspre destinația menită călătorilor lui, iar aceștia fug împreună cu el, de parcă ar vrea să-l prindă, nu să-l urmeze… În sat, fiul se vrea din nou stăpân pe situație și prinde iarăși drumul. Nu știm cum, dar probabil că drumul se lasă mai ușor prins, la unul din capete… De data asta prinderea are martori, pe oamenii din sat, care tratează reușita ca pe o obișnuită captură în urma unei fugăriri și atribuie meritele și dreptul de proprietate asupra aparentului bun câștigat, celui care a întreprins inițiativa. Fiul e mândru și răsplătit din plin cu recunoașterea visată, încât declară reguli de neîncălcare a drumului, care de acum îi aparține. Și oamenii, de bună credință, respectă întru totul dorința lege a proclamatului vânător și nimeni nu mai umblă niciun pic pe drumul părăsit.

Drumul de oameni rămâne astfel fără oameni și cu adâncă tristețe își înțelege lipsa rostului pe lume și până la urmă moare.

Când spui că ai drumul tău, de fapt ai mersul pașilor tăi pe un drum anume ieșit în cale. Pentru că drumul nu se are. El se este. Și fiecare din noi este mai multe drumuri, timp de-o viață. Împletire de drumuri și pași, asta are fiecare…

Nu poți avea un drum, așa cum nu-l poți prinde și dispărea într-un sac purtat pe umeri. Drumul se poartă în pași. Iar fără drum pașii rămân fără încotro. Orgoliul de a crede că poți prinde un drum, pe care să-l ții numai al tău, e risipă de cărare pentru prea puținul pașilor tăi și e pedepsit cu tristețea întâi și în cele din urmă cu moartea drumului rămas fără rost… Pierderea nu e numai a drumului de pași, ci mai ales a ta, ca plimbător prin viață pe mai puțin un drum, poate unul plin de aventură, care te-ar fi dus spre destinații de neuitate cunoașteri… Niciodată nu te încăpățâna să vrei să ai un drum numai al tău. Sau orice altceva ce ar putea semăna cu îndrumarea unui drum…

Mai degrabă dăruie-te pașilor pe fiecare drum ce-ți iese-n cale și căștigul, ca acumulată recompensă, va fi incomensurabil mai mare…

 

(gânduri pe marginea Poveștii Drumului, un poem african, tradus de Lucian Blaga – întregul poem aici: http://www.lucianblaga.eu/opere/poezii/povestea_drumului.html#.Vwq1lfl97Dc)

 

 
4 comentarii

Scris de pe aprilie 10, 2016 în pur şi simplu

 

4 răspunsuri la „gânduri pe marginea drumului…

  1. anna c. ronescu

    aprilie 11, 2016 at 2:32 pm

    Hei, Adina!! Ești cu suflet, dar nu mai ești cuminte! :))))
    Atâta text?! Revin după lecturi! 🙂

    Apreciat de 1 persoană

     
    • Adina

      aprilie 11, 2016 at 11:46 pm

      tare mi-a plăcut poemul și unde-i bucurie mare și gândurile-s multe 🙂
      mă iartă, annă dragă, că nu-s mereu așa… cuminte :)))

      Apreciat de 1 persoană

       
  2. anna c. ronescu

    aprilie 12, 2016 at 10:42 am

    Citit. Atât poemul cât și interpretarea lui – minunate!

    Apreciat de 1 persoană

     

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat: