RSS

Arhivele lunare: Aprilie 2016

un fel de miez în coaja unei întristări

 

când moare cineva din anturajul unor amintiri, nu moartea în sine ne întristează, cât ruperea bucăților de maluri ce par că ne mai țin în albia unor vremuri de demult. bucată cu bucată, dispar țărmuri pe care le-am vrea încă aproape și ne trezim tot mai în larg, tot mai departe de vechile cunoașteri.
teama pierderii noastre în largul unor legănări de ape fără maluri… asta ne întristează. ca orice teamă. sau pierdere. așa cred…

 

 

Anunțuri
 
Scrie un comentariu

Scris de pe Aprilie 22, 2016 în pur şi simplu

 

visare de vânt

 

netihna din pietre

e luată de vânt

și de ape

peste ele curgând

 

neliniștea păsărilor

rămâne în copaci

și se scutură galbenă

toamna

 

nerăbdarea din oameni

(ne-ncăpută-n cuvânt)

nu trece cu timpul

și nici nu descrește

odată cu gândul

ci își caută întâmplarea

la fel cum din aripi

neobosit

fluturele își caută

floarea…

 

 

 
10 comentarii

Scris de pe Aprilie 18, 2016 în pur şi simplu

 

Etichete: , , ,

gânduri pe marginea drumului…

 

Tată și fiu pășesc alături împlinind tradiția vânătorii, ca obicei, ori poate ca efort comun pentru mersul înainte. Sunt generații îndepărtate, iar asta se simte în diferența de vedere a fiecărui pas. Fiul vrea ceva, tatăl îl sfătuiește altfel, fiul se ține de alegerea lui, nesocotind conținutul contrariului.

Se aflau pe un drum de oameni, adică un drum foarte umblat. E complet nepotrivit să vrei să pui curse pe un drum umblat de oameni și totuși fiul pune cursa exact unde poftește, iar tatăl tace, știind că numai faptele îl pot convinge altfel pe tânăr, cu întâmplarea lor ce va urma…

A doua zi un membru al familiei e prins în cursă, iar fiul îl anunță tatălui drept animal. Ca și cum nu vrea să-și diminueze bucuria reușitei unei prinderi, ori să-și recunoască nesupunerea drept o eroare a vânătorii pe care abia acum, cu sete o deprindea. Tatăl știe să întrebe ce fel de animal, pentru că nu se aștepta la nimic bun de la inițiativa nesăbuită a fiului, orbit de puterea credinței că ar fi deja aproape vânător. Fapta greșită era destul de grăitoare pentru bătrânul tată, care împăcat de acum cu demonstrația dreptății lui de început, îi spune fiului să dreagă încurcătura și să nu-și mai pună cursa acolo, pe același drum. Însă încăpățânarea fiului rezistă timp de trei sau patru neamuri, căzute toate victime ale aceleiași prinderi nefirești, în cursa concepută pentru animale…

În a cincea zi fiul prinde în cursă însuși drumul. Ca și cum întâmplarea însăși trece singură într-un alt nivel, pentru mai multă învățare a fiului neatent la pierderea timpului și a sensului adevăratei vânători.

Lasă-l să fugă, îi spune tatăl, conștient că altfel nu vor mai afla întoarcerea spre sat… dar fiul încă nu renunță la propria-i plăcere de a-și alege faptele și strânge drumul într-un sac, suit pe umeri, ca pe o pradă rară a unei vânători împlinite de el singur, cu mare succes. Nici nemaigăsirea satului prin tufele ce au luat locul drumului nu îl înduplecă pe fiu să privească cu alți ochi nesupunerile sale, ci aruncă povara pe pământ, ca un fel de renunțare la lupta cu prea multul neînțeles. Drumul sări, ca și cum ar evada din îngustimea și întunericul vederii fiului, fără chip de învățare, și fugi spre sat. Adică drumul eliberat fuge înspre destinația menită călătorilor lui, iar aceștia fug împreună cu el, de parcă ar vrea să-l prindă, nu să-l urmeze… În sat, fiul se vrea din nou stăpân pe situație și prinde iarăși drumul. Nu știm cum, dar probabil că drumul se lasă mai ușor prins, la unul din capete… De data asta prinderea are martori, pe oamenii din sat, care tratează reușita ca pe o obișnuită captură în urma unei fugăriri și atribuie meritele și dreptul de proprietate asupra aparentului bun câștigat, celui care a întreprins inițiativa. Fiul e mândru și răsplătit din plin cu recunoașterea visată, încât declară reguli de neîncălcare a drumului, care de acum îi aparține. Și oamenii, de bună credință, respectă întru totul dorința lege a proclamatului vânător și nimeni nu mai umblă niciun pic pe drumul părăsit.

Drumul de oameni rămâne astfel fără oameni și cu adâncă tristețe își înțelege lipsa rostului pe lume și până la urmă moare.

Când spui că ai drumul tău, de fapt ai mersul pașilor tăi pe un drum anume ieșit în cale. Pentru că drumul nu se are. El se este. Și fiecare din noi este mai multe drumuri, timp de-o viață. Împletire de drumuri și pași, asta are fiecare…

Nu poți avea un drum, așa cum nu-l poți prinde și dispărea într-un sac purtat pe umeri. Drumul se poartă în pași. Iar fără drum pașii rămân fără încotro. Orgoliul de a crede că poți prinde un drum, pe care să-l ții numai al tău, e risipă de cărare pentru prea puținul pașilor tăi și e pedepsit cu tristețea întâi și în cele din urmă cu moartea drumului rămas fără rost… Pierderea nu e numai a drumului de pași, ci mai ales a ta, ca plimbător prin viață pe mai puțin un drum, poate unul plin de aventură, care te-ar fi dus spre destinații de neuitate cunoașteri… Niciodată nu te încăpățâna să vrei să ai un drum numai al tău. Sau orice altceva ce ar putea semăna cu îndrumarea unui drum…

Mai degrabă dăruie-te pașilor pe fiecare drum ce-ți iese-n cale și căștigul, ca acumulată recompensă, va fi incomensurabil mai mare…

 

(gânduri pe marginea Poveștii Drumului, un poem african, tradus de Lucian Blaga – întregul poem aici: http://www.lucianblaga.eu/opere/poezii/povestea_drumului.html#.Vwq1lfl97Dc)

 

 
4 comentarii

Scris de pe Aprilie 10, 2016 în pur şi simplu

 

mic îndreptar ochiometric (un pic epic) și de punctuație

 

oamenii mari sunt atât de naivi

uneori

ei cred că stelele care cad

se sting și mor

dar nu e așa

stelele căzătoare își pierd lumina

(cum se întâmplă mereu

când te îndepărtezi de soare)

și cad mai departe

prin nori

se fac tot mai mici

până ajung pe pământ

mici de tot

ca niște puncte

iar punctele astea nu cad

oriunde

ci anume se așază pe aripi

în zbor

pe aripi la fel de mici

ca ale mămăruțelor

 

 

 
5 comentarii

Scris de pe Aprilie 1, 2016 în cuvinte de poveste, pur şi simplu

 

Etichete: , ,