câte o zi…

 

„un om este ceea ce își aduce aminte despre sine” spune Nichita.

aducerea aminte ține de prea plinul clipei. suntem zâmbet sau lacrimă, pași sau poezie, suntem dimineți sau toamne, aripi suntem sau urme de cuvânt… pe măsura umplerii noastre în goana după mers.

portretul secundei, cum tot Nichita numește întregul unei clipe, ne este. asemenea unei oglinzi în care vederea se amintește pe sine, după chipul fiecărei treceri prin clepsidra unui timp, când primăvară, când ieri, când niciodată…

poate de asta trebuie inventată câte o zi cu tema unei aduceri aminte, ca să exersăm neuitarea de sine…      ca să fim acel ceva, mai mult ca orice altceva, ca o oprire în câte o gară din noi, sau ca o chemare a unei amintiri de a fi…