Niciodată nu întrebi aripa dacă vrea să zboare, ori floarea dacă îi place să se alinte. Nu întrebi apa dacă iubeşte curgerea, cu toată liniştea sau tumultul tăcerii fiecărei pietre. Nu priveşti luna cu îngrijorarea singurătăţii, ori teama de întuneric. Nu cauţi înţelesuri în nerăbdarea mării de a reveni la mal, sau de a atinge orizontul, ori în emoţia primăverii de a se regăsi în fiecare mugur de iarbă. Nici de ploaie nu te miri cum nu-şi oboseşte plânsul din nori, iar dimineaţa… să nu uit dimineţile albastre şi proaspete, pe care le îmbrăţişezi cu toată culoarea de care eşti în stare, fără să întrebi de unde vine şi unde încape atâta lumină.
Nu căuta să înţelegi, ci învaţă să crezi. Zâmbetul e bucuria dinaintea cuvintelor, când mirarea te încremeneşte în faţa frumuseţii ca idee. Iar frumuseţea se ascunde, adeseori, în ochii sau în trupul ideii de femeie… femei aripă, femei flori, femei ape, mări sau ploi, femei lună, femei primăveri, femei dimineţi…
Un blog cuminte şi... cu suflet! 