Bucăţi rupte
din miez de inimă,
mânjite artistic
cu sângele lor,
peste rame elegante,
cioplite manual
în doruri înlemnite
pe ceas,
stau expuse în lumina
unui muzeu al fricii
de uitare,
în colţurile
unor zâmbete
perfecte.
Ceilalţi din noi,
îmbrăcaţi în clepsidre,
varsă secunde
peste mopuri ce spală
urmele de paşi
ale ochilor,
ale gurilor
ascunse în grimase,
ale degetelor ochilor
ce caută să atingă
inimi…
Un paradox
strivit zi de zi
în războiul dintre păreri,
un război vechi,
din lemn uscat,
ce abia mai scârţâie
lupta
(cu viaţa).
Un blog cuminte şi... cu suflet! 
Sandu Barbu
martie 6, 2015 at 7:07 pm
Poetul trăieşte mult mai intens trădarea unei aşteptări şi nepăsarea unei lumi grăbite să-şi placă sieşi. Îmi place să spun că „poetul este un om născut fără epidermă”. Orice atingere, doare. Chemarea lui e să strige: „Rămâneţi copii!” Îţi mulţumesc, Adina, ai reuşit să-mi inspiri o poezie pentru noul meu volum de versuri (dacă mai rămâne cineva doritor de poezie până va fi gata de publicat). 🙂
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Adina
martie 8, 2015 at 11:06 am
frumos spus de ce dor unele atingeri de cuvinte …
eu mulţumesc 🙂
ApreciazăApreciază
Katalin Cadar
martie 6, 2015 at 10:03 pm
Sufletul are glas prin vers,fie când suferă sau e fericit dar, parcă răsună mai profund din durere.
ApreciazăApreciat de 3 persoane
Sandu Barbu
martie 7, 2015 at 2:11 am
„Indignatio facit versum”, aşa am vrut să pun motto la volumul meu de versuri. N-a ieşit. Versurile scrise CÂND te doare – fie din prea multă dragoste, fie din cauza trădării – sunt cele mai frumoase. Pentru că doar acelea au forma reală a interiorului tău. Celelalte… sunt passtime.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Adina
martie 8, 2015 at 11:21 am
nu durerea, ci intensitatea simţirii dă adâncime interiorului şi magie ecoului. aşa cred… 🙂
ApreciazăApreciat de 2 persoane