RSS

Arhivele lunare: Noiembrie 2014

îndoiala unui nod

 

nod

foto: © adina colţea

Anunțuri
 
4 comentarii

Scris de pe Noiembrie 30, 2014 în culori văzute de mine, pur şi simplu

 

Etichete: , , ,

Gheara şarpelui

 

“Nu mai ţipa ca din gheară de şarpe” – râdea în hohote franţuzoiaca, întoarsă, pe toate feţele, spre oraşul natal, stâlcind, cu bună şi exactă ştiinţă, expresia tradiţional citadină. Vroia să nu mai urle, ca un apucat, la fiecare gâdilat, tovarăşul ei de joacă din copilărie, un grăsun pufos şi roşu în obrajii veşnic mânjiti cu magiun de prune, pe care îl revedea, cu alţi ochi, după douăzeci de ani, de pribegie în ţara lui Dumas, tatăl.

Astăzi, fostul copilandru era un bărbat masiv, la fel de naiv, ca în anii de glorioasă amintire şi cu aceeaşi bucurie, aproape tâmpă, de a zâmbi din orice. Genul de neadaptat simpatic, pentru care orice fărâmă de dragoste e puternic îmbibată de o duioşie aproape maternă.

Se ştia că e o adevărată maşinărie de îngurgitare, în care încăpeau şi dispăreau cu totul cantităţi uimitoare de alimente, de orice fel, model, marcă sau provenienţă. El zicea că are probleme cu arderile interne, dar gurile canalelor neastupate din urbea privată de fonduri europene, zvoneau că stomacul artificial, transplantat în regim de urgenţă, ar fi din azbest – o inovaţie medicală a anilor 90, al cărei unic beneficiar a fost el, în urma accidentului de la banchetul de absolvire a clasei a VIII-a, când, pe melodia lui Elton John “Sacrifice”, a mâncat şi a băut singur, tot ce s-a comandat pentru 112 persoane.

Chiar şi aşa ea preţuia prietenia lui şi se bucura să-l vadă fericit. Mai ales că el nu mai avea alţi prieteni, pe străzile pustii ale oraşului neînvecinat cu nimeni, ca urmare a unei regretabile erori la ultima actualizare a hărţii zonale. Şi mai ales că astăzi era ziua lui.

Ştia cât de mult îi place apa şi lacul din parcul neamenajat, aşa că i-a dăruit o barcă gonflabilă, să uite de angoasele zilelor de luni, în timp ce pluteşte, fără vâsle, pe suprafaţa apei, rămase la fel de mică şi la fel de neagră, ca în anii prunciei.

Ea se făcea că îl filmează de pe mal. El îi făcea cu mâna, zâmbind încântat, cu obrajii îmbujoraţi şi iarăşi ţipa ca din gură de şarpe, când barca se înclina, legănată de ape tulburi, prin mătasea broaştei, iar când râdea, delfinul imprimat pe tricou parcă înota şi el şi se cufundau amândoi, într-o nouă şi senină amintire, cu gust pregnant de copilărie…

 

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Noiembrie 30, 2014 în cuvinte de poveste, pur şi simplu

 

Etichete: , , , , , , , , ,

acalmie

 

în aşteptarea aripilor

aerul tace

nemişcarea.

 

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Noiembrie 28, 2014 în gânduri de şase, pur şi simplu

 

Etichete: , ,

Acum ori niciodată

 

În fiecare dimineaţă îşi lipăie tălpile desculţe pe gresia călduţă şi îşi împleticeşte paşii leneşi prin tot apartamentul confort sporit, frecându-se la ochi cu mâna stângă, în timp ce dreapta ciufuleşte ştrengăreşte părul despletit. Ai zâmbi a iubire să o vezi cum se prelinge pe lânga perete, în cămaşa albastră, marimea L, cu mâneci răsfrânte şi încă urme de ruj pe gulerul cândva apretat…

Când deschide frigiderul, mâna îi tremură spasmodic şi nu se linişteşte până nu scoate papirusul învelit cu grijă în foitaj franţuzesc, cu aromă de lămâie. Aşa i-a spus ei ţiganca din staţie de la Izvor, că dacă vrea să-i vină inspiraţia, să ţină hârtia descântată în sertarul de deasupra congelatorului, cel puţin 12 ore. Şi neapărat să deschidă pachetul, pe stomacul gol şi să nu scrie nicio literă până când soarele nu trece de buza dealului din faţa casei. Ideea cu lămâia a fost a ei şi era tare încântată.

Se îndreaptă ţinitit spre ghiveciul din care se revarsă luxuriant un ficus uriaş şi incredibil de verde şi scoate cu grijă o cariocă, bine mascată între frunze. Să fie pregătită.

Se aşează numai pe jumătate, pe unul din scaunele înalte de la bar, unde îşi aprinde, nepărat de la chibrit, o ţigară lungă de foi, adusă special din Cuba, de un prieten călător şi pasionat de literatură. Trage cu poftă fumul fin, lasă capul pe spate, în timp ce închide ochii, pentru a vedea clipa în toată frumuseţea ei.

Adio sevraj, adio anonimat. Încă puţin şi lumea întreagă va deschide ochii a mirare şi încântarea nu va avea sfârşit…

 

 

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Noiembrie 27, 2014 în cuvinte de poveste, pur şi simplu

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Apa cea de toate zilele

 

Îi place apa fierbinte. Aia curgândă, care se prăbuşeşte prin aburii denşi, ca şi cum ar renunţa la orice ambiţii, ca şi cum s-ar dezbrăca de orice moleculă de sine. Apa rotunjind formele îmbujorate de plăcere şi înmiresmate de aroma gelului de duş, amestecat, uneori, cu gust de tutun şi urme de aromă de coniac, revărsate discret în zâmbete de confirmare.

Îi place să se privească în oglindă, ca printr-un nor de mister, care-i muşcă din vederea trupului încă ud şi să se joace cu cercelul din buric, până imaginea întregului devine tot mai clară. Apoi, cu degetul arătător trage trei linii pe sticla transpirată, exact în dreptul pântecului. Un triunghi isoscel, cu vârful agăţat într-unul din cele trei zaruri tatuate pe sânul stâng, încă din vremea când juca barbut.

A citit undeva că prin delimitarea unui spaţiu imaginar, păcăleşti ochii şi îi faci să privească în afara ta şi aşa o să scapi de haosul interior de gânduri şi regrete reprimate. Aiurea. În fiecare dimineaţă trăgea linii imaginare pe pernă şi se punea cu capul fix în mijlocul desenului. Şi? Nimic. Aceeaşi isterie de emoţii şi stări contradictorii continua zi de zi, mai puţin în momentele desăvârşite de apa fierbinte, apa curgândă, acele clipe de abandon, în cascade de uitare…

 

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Noiembrie 25, 2014 în cuvinte de poveste, pur şi simplu

 

Etichete: , , , , , , , , ,

timp paralel

 

oglindire

foto: © adina colţea

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Noiembrie 25, 2014 în culori văzute de mine, pur şi simplu

 

Nunta de fier

 

De câte ori aprindea bricheta, fie şi numai din plictiseală, îmi aminteam de hârjoneala din hambar, în serile când turna afară cu găleata, de zici că se rupea cerul în hohote de plâns.

O aprindea în joacă, îşi lumina faţa, cât să-i văd zâmbetul prefăcut tâmp şi îmi trăgea cu ochiu’ îndemnându-mă să-i privesc ultimul tatuaj. Era un vierme încolăcit de gâtul unei sticle de whisky, din care ieşea, triumfător, un stilou cu peniţă aurie, pătată artistic de câţiva stropi grei de cerneală. Mă întorceam cu faţa spre fereastră, să nu mă vadă cum râd, iar el, foarte serios, îşi plimba degetele, ca şi cum ar scrie cu stiloul legendar, pe spatele meu, romane de dragoste, cu crime şi pedepse, cu hoarde de cai înaripaţi, cu sacrificii din iubire, cu unicorni iubind girafe… Degeaba râdeam de atâta gâdilat şi încercam să scap de vârful peniţei inspirate. El o ţinea una şi bună, că o să mă duca la altar şi o să fiu mireasa lui preferată, cu pielea iscălită de un mare artist şi visător, cu stilou la purtător.

Era atât de bun când scria, că nu-i puteam refuza niciun cuvânt, niciun rând şi nu mă puteam opri din zâmbit. I-am promis, ca vom inventa o sărbătoare a noastră, ceva tare de tot, de exemplu “nunta de fier” şi atunci, la aniversarea noastră, ca să-i arăt cât de mult mă bucur de el, o să-mi fac şi eu primul tatuaj: o călimară mereu plină, cu cerneală albastră ca marea din ochii lui, ca să mă poată scrie neîntrerupt, neobosit, nemuritor…

 

 

 
2 comentarii

Scris de pe Noiembrie 22, 2014 în cuvinte de poveste, pur şi simplu

 

Etichete: , , , , , , , , ,