RSS

Zâmbetul căpcăunului

10 apr.

 

La început, pe oricine întrebai ce culoare au ochii căpcăunului, sau pe ce parte îşi face cărarea, nimeni nu ştia să răspundă. În schimb, toată lumea îi cunoştea zâmbetul.

Zâmbetul căpcăunului te fascina la prima vedere. Veneau arătări din toate colţurile lumii, ca la moaştele vreunui sfânt, de parca zâmbetul lui ar fi avut calităţi tămăduitoare, ori împlinea dorinţe, ori dezlega blesteme. Căpcăunul nostru n-avea nimic din toate astea. El doar zâmbea sincer şi cu adevărată bucurie. La orice. Oricând. Aproape fără pauze. Nu era deloc o politeţe, ci mai degrabă o necesitate de a exista în armonie cu parametrii înnăscuţi, cu  propria karma.

Reacţiile lumii, toate, erau perfecte. Cuvinte neînchipuit de frumoase, admiraţie netulburată, recunoştinţă adâncă. În ansamblu, devenise un tip respectat şi plăcut integrat în aproape toate nişele societăţii.

Niciodată nu s-a gândit că zâmbirea în exces îi poate cauza vreun prejudiciu. Mai întâi i s-au adâncit ridurile de la colţurile buzelor, ştirbind un pic din arcuirea acestora, apoi, cu timpul, zâmbetul se tot micşora, ca şi cum fiecare privitor îi şterpelea câte un milimetru din amplitudinea deja celebră. După o vreme, zâmbetul căpcăunului se transformase într-o odioasă strâmbătura, ce abia dacă-i atingea vârful buzelor.

Societatea îl evita. Puţinele cuvinte adresate îl biciuiau nemilos şi îl încovoiau de spate. Cel mai greu de suportat era ideea că, în afară de zâmbetul pierdut, nu avea nicio valoare în sine. Umilinţa şi durerea interioară îl făceau ursuz şi crispat. Tot mai des îi sângera nasul, ca urmare a presiunilor intracraniene uriaşe. Lua medicamente cu pumnul şi visa să-şi acopere gura cu o mască imprimată color, cu zâmbetul de odinioară. Făcuse comanda peste hotare şi plătise toată averea pe ea, dar a meritat. Îi plăcea cum a ieşit: unu la unu cu zâmbetul eternizat mai de mult, cu mândrie, în poza de profil de pe Facebook.

Totuşi nu era de-ajuns, trebuia, cu orice preţ, să facă ceva. Ceva măreţ, ca să îşi recâştige admiraţia celorlaţi, fără de care pierduse orice sens al propriei existenţe.

Destinul l-a cruţat. A doua zi, un cutremur cumplit zgudui cetatea şi stârni vulcanul din vecinătate. Erupţia a fost cea mai dezastruoasă din întreaga istorie. Toată urbea şi câteva aşezări alăturate au fost înghiţite de lavă. Vreo doi, trei supravieţuitori îşi aduceau aminte, în scurte momente de luciditate, de zilele de coşmar. Nicidecum de zâmbetul căpcăunului.

 

 

 
4 comentarii

Scris de pe aprilie 10, 2014 în cuvinte de poveste, pur şi simplu

 

4 răspunsuri la „Zâmbetul căpcăunului

  1. aura

    aprilie 10, 2014 at 9:03 pm

    Ce destin trist au capcaunii astia. Oricit s-ar stradui, nu reusesc sa-i multumesca pe oameni. 😦
    Mi-a placut mult povestea, desi as fi vrut un alt final. 🙂

    Apreciază

     
    • Adina

      aprilie 11, 2014 at 9:48 am

      e amuzant cum ţi se poate face milă de un căpcăun 🙂 cred că tot de dragul lui am ales finalul, ca să-l feresc de eventuale situaţii mai ridicole…

      Apreciază

       
  2. zElle

    aprilie 10, 2014 at 11:01 pm

    textul asta frumos scris imi aduce aminte de asta, http://youtu.be/6FA_Pv0ylIY

    Apreciază

     
    • Adina

      aprilie 11, 2014 at 9:55 am

      sunt onorată. mulţumesc, mi-a plăcut paralela 🙂

      Apreciază

       

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat: