RSS

Arhivele lunare: Aprilie 2014

Timp nevăzut

 

Cuvinte neplânse

reflectă sensuri mute

ce îşi dospesc menirea

în umbre de tăceri.

 

Gânduri nerostite

explică dureri surde

ce încremenesc în doruri

netrăirile de ieri.

 

Priviri neclipite

uimesc secunde oarbe

ce-şi pierd strălucirea

sub maldăr de poveri.

 

Speranţe nenăscute

şi-aşteaptă împlinirea,

ascunse printre aripi

şi zâmbete de îngeri.

 

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Aprilie 28, 2014 în pur şi simplu

 

Etichete: , , , , ,

Zâmbetul căpcăunului

 

La început, pe oricine întrebai ce culoare au ochii căpcăunului, sau pe ce parte îşi face cărarea, nimeni nu ştia să răspundă. În schimb, toată lumea îi cunoştea zâmbetul.

Zâmbetul căpcăunului te fascina la prima vedere. Veneau arătări din toate colţurile lumii, ca la moaştele vreunui sfânt, de parca zâmbetul lui ar fi avut calităţi tămăduitoare, ori împlinea dorinţe, ori dezlega blesteme. Căpcăunul nostru n-avea nimic din toate astea. El doar zâmbea sincer şi cu adevărată bucurie. La orice. Oricând. Aproape fără pauze. Nu era deloc o politeţe, ci mai degrabă o necesitate de a exista în armonie cu parametrii înnăscuţi, cu  propria karma.

Reacţiile lumii, toate, erau perfecte. Cuvinte neînchipuit de frumoase, admiraţie netulburată, recunoştinţă adâncă. În ansamblu, devenise un tip respectat şi plăcut integrat în aproape toate nişele societăţii.

Niciodată nu s-a gândit că zâmbirea în exces îi poate cauza vreun prejudiciu. Mai întâi i s-au adâncit ridurile de la colţurile buzelor, ştirbind un pic din arcuirea acestora, apoi, cu timpul, zâmbetul se tot micşora, ca şi cum fiecare privitor îi şterpelea câte un milimetru din amplitudinea deja celebră. După o vreme, zâmbetul căpcăunului se transformase într-o odioasă strâmbătura, ce abia dacă-i atingea vârful buzelor.

Societatea îl evita. Puţinele cuvinte adresate îl biciuiau nemilos şi îl încovoiau de spate. Cel mai greu de suportat era ideea că, în afară de zâmbetul pierdut, nu avea nicio valoare în sine. Umilinţa şi durerea interioară îl făceau ursuz şi crispat. Tot mai des îi sângera nasul, ca urmare a presiunilor intracraniene uriaşe. Lua medicamente cu pumnul şi visa să-şi acopere gura cu o mască imprimată color, cu zâmbetul de odinioară. Făcuse comanda peste hotare şi plătise toată averea pe ea, dar a meritat. Îi plăcea cum a ieşit: unu la unu cu zâmbetul eternizat mai de mult, cu mândrie, în poza de profil de pe Facebook.

Totuşi nu era de-ajuns, trebuia, cu orice preţ, să facă ceva. Ceva măreţ, ca să îşi recâştige admiraţia celorlaţi, fără de care pierduse orice sens al propriei existenţe.

Destinul l-a cruţat. A doua zi, un cutremur cumplit zgudui cetatea şi stârni vulcanul din vecinătate. Erupţia a fost cea mai dezastruoasă din întreaga istorie. Toată urbea şi câteva aşezări alăturate au fost înghiţite de lavă. Vreo doi, trei supravieţuitori îşi aduceau aminte, în scurte momente de luciditate, de zilele de coşmar. Nicidecum de zâmbetul căpcăunului.

 

 

 
4 comentarii

Scris de pe Aprilie 10, 2014 în cuvinte de poveste, pur şi simplu

 

Gând 23

Din prea plinul uimirii

pot apărea stele

pe cerul gurii?

🙂

 

 
4 comentarii

Scris de pe Aprilie 1, 2014 în pur şi simplu